Pe Ioan Gheorghe, secolul trecut l-a „tatuat” cu toate grozăviile ideologice ale epocii, ca într-un program aplicat de exterminare psihică, în care figura călăului îmbrăca, pe rând, măştile disperării. Vreme de 38 de ani, Gheorghe s-a trezit trăind, de fapt, aceeaşi zi. Din închisoarea teribilă a propriei existenţe, fostul combatant de pe front a văzut, decenii la rând, printre zăbrele, aceleaşi chipuri hidoase de securişti, desenându-i traiectoria, notându-i paşii, măsurându-i cuvintele.

Astăzi, pe o stradă neasfaltată din Giurgiu, într-o casă în care aerul miroase a motorină arsă, amintirile lui Ioan Gheorghe se luptă cu uitarea.

Dosarul de urmărit al lui Gheorghe e voluminos, deşi “pungaşii de la CNSAS mi-au furat din el, mi l-au ‘curăţat’”. Răsfoindu-l te întâlneşti cu tot ce a scos mai mizerabil comunismul din oameni. Aproape nu e persoană care să-l fi cunoscut pe Gheorghe şi să nu-l fi turnat. Delatorii se turnau şi între ei, acuzându-se reciproc de lipsă de ”vigilenţă”, într-un cerc vicios şi definitiv al condiţiei de lichea.

Fiindcă a făcut studiile în Germania hitleristă, Ioan Gheorghe a fost bătut ani în şir de zeloşii torţionari de provincie. Când nu-l băteau, îl momeau cu vorbe dulci ca Zaraza: ”Au vrut să mă fac informator! N-am acceptat. Au vrut să mă trimită spion în Germania! N-am acceptat. Ştiam foarte bine că dacă intri în jocul lor nu mai scapi. Ar fi trimis pe cineva după mine şi mă omorau acolo”.

Aşa că s-a resemnat cu tratamentul de acasă: ”Aici, pe podeaua asta mă băteau, m-au pus să şi dărâm un perete, fiindcă mă bănuiau că am telegraf şi ţin legătura cu fasciştii”. În 1961, plin de sânge, a scris cu mâna lui o declaraţie: ”Recunosc faţă de organele securităţii statului că eu am urmat şcoala de specializare în Germania, unde am primit o educaţie fascistă, pe care mi-o menţin şi în prezent. Că am luat parte cu trupele hitleriste pe frontul antisovietic, participând la lupte pentru distrugerea bolşevismului. Declar sincer şi-mi menţin declaraţia dată astăzi, 1 august 1961, în faţa organelor”.

Aşa a scris Ioan Gheorghe, cu organele interne zdrobite de organele securităţii statului. O explicaţie se cuvine: ”Am avut eu educaţie fascistă din părţi! Nu ei m-au trimis, domnule, nu statul român? Declaraţia asta m-a legat definitiv de gard, am fost pentru totdeauna un paria”. Ultima lui întrebare e un ecou care nu-şi va găsi niciodată răspuns: ”Şi pentru ce?...”.

DESTIN

”Groparul Canalalului” ajunge „Avocatul mahalalei”

În 1949, Ioan Gheorghe a fost concentrat la Canal. Stalin şi-a făcut loc în viaţa lui în acest dialog pe care-l reconstituie din imaginaţie: “Bă, Dej, fă şi tu Canalul Dunăre-Marea Neagră. Avem nevoie!” “N-am oameni!” “Cum n-ai, mă? Ia foştii ofiţeri, ia ‘reacţionarii’”. Lui Gheorghe i-au fost încredinţaţi o mie de recruţi, ostaşi de mai mare râsul, aduşi în izmene.

Mereu recalcitrant, niciodată pe linia Partidului în care n-a intrat, Ioan Gheorghe a avut de îngrijit destinele unor militari care munceau dezbrăcaţi în piatră, pe ger. “17 băieţi mi-au murit acolo. Eu i-am îngropat, într-un cimitir civil din Constanţa, le-am zis şi Tatăl Nostru, că popa n-a vrut să vină fără bani.

Ce-a făcut Armata? Şi-a bătut joc de noi, ne-a trimis forţat acolo, şi ne-a dat pe mâna civililor, a comuniştilor care ne-au umilit cum au vrut”. Acum, când vorbeşte, de Ioan Gheorghe mai au nevoie doar nevoiaşii din Giurgiu. Le scrie petiţii şi epistole şi nu le cere niciodată bani. I se spune “Avocatul mahalalei”.

Icoana nemişcată de 79 de ani

Fratele lui, Aurel, a apucat-o pe alt drum. S-a convertit la religia roşie şi a ajuns judecător în România lui Ceauşescu. Gheorghe nu l-a iertat niciodată: “M-am sacrificat pentru el, să-l ţin în şcoală, şi el s-a aliat cu torţionarii mei... Eu am făcut carte doar pe baza certificatelor de sărăcie de la primărie, că eram copil orfan, am muncit pentru el şi...”.

Nu mai numără de mult anii de când nu şi-au mai vorbit. Pe un carton a caligrafiat nişte nume de oameni care ar trebui sunaţi în ziua când vreun vecin o să-l găsească mort. Primul e Aurel. Alături e o icoană - “Maica Domnului cu trei mâini”. N-a fost mişcată din cui din 1930. Ioan Gheorghe a construit muzeul în jurul ei.

DUREREA CEA MAI MARE

„Comuniştii mi-au distrus viaţa, mi-au luat tot” Ioan Gheorghe a călătorit destul în perioada studiilor în Germania. Participând la întreceri sportive, a apucat şi să iubească mult. Primea câte patru zile de permisie la fiecare concurs, se îndrăgostea şi se despărţea în toate colţurile unei ţări în care nici măcar nazismul n-a putut învinge dragostea. Pe un perete al casei-muzeu stă un colaj de fotografii îmbrăcat într-o husă de plastic, pe care scrie „Veşnică recunoştinţă acestor persoane”.

Sunt fostele iubite ale lui Gheorghe, nu multe, cele mai multe nemţoaice. Dacă n-ar fi fost război, poate că românul s-ar fi stabilit la Oldenburg, unde şi-a lăsat o parte din inimă în grija fotografei Irchen. A fost marea lui dragoste, iar acum asta se vede doar din dimensiunea unei poze alb-negru, o poză între sute de poze pe peretele unei case vechi de peste o sută de ani.

„Avea un atelier foto, înainte să plec pe front, că am plecat pe 26 iunie 1944, mi-a făcut nişte poze în mod profesionist”. I-a mai dat ceva Irchen, pe lângă dragostea ei: un aparat de fotografiat, pe care l-a protejat ca pe un copil. Aşa se face că este, poate, singurul prizonier care a putut să-şi fotografieze, pe ascuns, lagărele, imagini-document ale unei tinereţi pierdute în spatele a trei rânduri de sârmă ghimpată, imaginile-document ale unei istorii prea crude.

Peste ani, întors în Giurgiu, Ioan Gheorghe s-a îndrăgostit de o turcoaică, Ermine. Numai că şi ea, ca toate iubitele lui, a fost racolată de Securitate. „Mi-a mărturisit că trebuie să dea rapoarte despre mine, aşa că seara, în loc să facem dragoste, eu dictam note pentru Securitate, îi ziceam ce să scrie”.

În schimbul trădării lui Gheorghe, Ermine şi-a câştigat libertatea. Comuniştii i-au dat drumul să plece la Istanbul. Nu s-au mai văzut niciodată. Crucea pe care a dus-o el e cea mai grea, e crucea omului condamnat la singurătate: „Securitatea mi-a distrus viaţa, mi-au luat tot”.

INTRAREA ÎN ”DEMOCRAŢIE” ”Poftiţi la Prefectură, poftiţi la Revoluţie!”

22 decembrie 1989 a fost la Giurgiu ca un teatru radiofonic prost. A fost Revoluţie la graniţa cu Bulgaria? „A fost pe dracu! N-o să uit, aveam radioficare, şi a început o femeie să strige: ‘Poftiţi la Prefectură, poftiţi la Revoluţie!’ Am zis să mă duc, m-am îmbrăcat frumos şi am fugit acolo.

La Prefectură se strânseseră vreo 40 de inşi, o clică, vorbeau numai prostii! Când am văzut, m-am întors acasă. Pe urmă mi-a părut rău că ăia au luat toţi certificate de revoluţionari, eu am luat ciuciu că am fost prost şi n-am avut răbdare să stau acolo o jumătate de oră. Când am ajuns eu vorbea părintele nostru, da’ popa Gheorghe era beat şi, de emoţie, a început să plângă, aşa că i-a luat un profesor vorba. Halal!”

CORESPONDENŢĂ Mărcile se ascund în ”pâinea copilului Hristos” În 1990, Gheorghe a trimis o scrisoare ziarului Frankfurter Allgemeine Zeitung, sperând că va da de foştii săi camarazi, alături de care făcuse şcoala de ofiţeri, împreună cu care luptase pe front. Scrisoarea se termina aşa: ”Dacă mai trăiesc, îi rog să-mi scrie”. Nu peste mult, a primit trei scrisori deodată. Expeditor: un austriac invalid, Friedrich, căruia Gheorghe îi salvase viaţa în război.

Au păstrat corespondenţă până în 2004, când ultimul prieten devotat al lui Gheorghe a murit: ”N-a fost sărbătoare să nu-mi trimită pachet şi bani. Ca să nu fiu furat la poştă, îmi punea bani, de Crăciun, într-o pâine tradiţională de-a lor, ‘pâinea copilului Hristos’. Îmi ascundea mărci înăuntru”.

Ioan Gheorghe a avut mari probleme cu ”poşta internaţională de pe Giuleşti”. A ţinut corespondenţă până în 1997 şi cu alţi camarazi nemţi, în total unsprezece. Toţi îi trimiteau bani, şi de fiecare dată funcţionarii furau „partea lor”.

Pe Strada Soarelui e întuneric

Chiar şi aşa, Ioan Gheorghe a strâns destul cât să mai aibă şi acum: ”Nu mi-am bătut joc de ei, imediat i-am făcut lei şi i-am pus la CEC”. I-a fost spartă şi casa de patru ori, că i se dusese vestea că primeşte valută de la nemţi. În acest joc târziu al epistolelor, Ioan Gheorghe nu şi-a uitat nici iubitele din tinereţe.

A scris poliţiei din Leipzig că vrea să ia legătura cu o fostă asistentă medicală pe care o cunoscuse acolo, în timpul războiului. A primit adresa visată. Gheorghe şi asistenta, devenită o pensionară cochetă, şi-au scris până când ea a murit, acum câteva luni: ”Ea s-a măritat, a avut copii, nepoţi, viaţă. Eu n-am avut nimic, mereu am fost urmărit, de mi-era frică şi de umbra mea, mergeam pe stradă şi întorceam capul să văd cine e în spatele meu...”.

Pe Strada Soarelui din Giurgiu, unde locuieşte Ioan Gheorghe, a venit noaptea. De fapt, numele străzii e o minciună, ca în melodiile deceniului trecut, acum deja vintage, în care soarele răsare doar dacă îl plăteşti. Ioan Gheorghe ştie asta. Pe cartonul care îi ţine loc de perdea scrie că are de vânzare un calorifer. E un Robinson Crusoe bătrân, rentier al propriilor amintiri, prizonier al unei lumi care nu mai există decât în inima lui şi în fotografiile obosite de pe pereţii unei case-muzeu pe care nu o vizitează nimeni.