Pun pariu cu toți cei dragi mie din sat, dar și cu ceilați ce se vor încumeta să citească aceste rânduri, că, la finalul lor, vor exclama: „Ba, eu am o poveste și mai și decât asta. Să vă povestesc eu cum a fost ...”

... Fiecare început de an școlar pentru mine era ca un izvor de apă nebotezat. Iau, la întâmplare, trecerea mea în clasa a patra. Până atunci, o vară întreagă mă bălăcisem în apa limpede a Râmnicului, în bulboana de la Malu Negru, furând, în văzul lumii, cu nerușinare, ca un căpcăun, felii ca de pepene roșu din soarele ce răsărea, în fiece dimineață,  la fel de bogat, dinspre Treichetre. Furasem atâta soare încât sclipeam în bătaia lunii de-atâta negreală  care-mi acoperise trupul, din cap până-n picioare. Nu degeaba ai mei mă porecleau Cibrit, după  chipul și asemănarea unui țigan aciuat la motopompa lui Răchițeanu, smolit nu numai la față, ci și pe salopetele-i veșnic  îmbibate de  unsoare.    Mergeam acum către școală, dar nu mă puteam despovăra ușor de amintirile de peste-vară. Trăisem în acea vacanță prima mea ieșire dincolo de haturile Mărtineștiului. Până atunci mai fusesem la linia de cale ferată unde așezam capul pe șina caldă, lucitoare, puțin sinită, dându-ne cu părerea despre sosirea vreunui tren. Îl vedeam apărând de departe,  ca un meteorit ce sparge spațiul aerian al fetei-morgana, cu un șuierat la care ne îndesam degetele în urechi. Trecea pe lângă noi cu viteză amețitoare,  lăsând în urma lui un nor de fum condensat  ce mirosea aidoma mangalului  din fierăria lui nea Silică. Dar nu mă urcasem  niciodată în el. Acum, împreună cu mama, bunica Ioana, cu alte femei de pe ulița noastră, dar și cu Dorina Ștefănache, verișoara mea, așteptam trenul de Tecuci-Iași, care urma să ne ducă la  băi. Trei stații de tren, în asta a constat primul meu periplu feroviar.  Cam o jumătate de oră la dus și tot atâta la întoarcere, suficient, însă pentru a mă  îmbolnăvi, pe viață, de dorul de ducă în lume.    În vara aceea, la început de august, am pătruns pentru prima oară în inima pădurii Crângu Meiului. Mergeam cu un anume rost: culegeam rodul-pământului, planta aceea uluitoare, în corola căreia se regăsesc adunate, ca la un festin, toate rodniciile gliei de peste an și o dăruiam bunicului Stoian pentru a ne-o desluși. Ca dintr-o carte sfântă, el fiind analfabet, ne explica, după un abecedar propriu, numai de el inventat, cât de bogată va fi toamna: atâta floarea-soarelui, atâta porumb, atâția pepeni sau atâția struguri. Niciodată nu ne mințea. N-avea cum. Rodul pământului era pricea.    În vara aceea, paznicii câmpului,  nea Dan și nea Nică ne-au prins  la furat de porumb în „țintă”, pe care-l coceam în tizic. Știți ce e tizicul? E  unul dintre cei mai buni combustibili pentru foc, cu o putere calorifică excepțională.  Sunt bucăți de bălegar uscat, amestecate cu gunoi de grajd,  pe care le adunam grămăjoare, le dădeam foc, iar în jarul obținut aruncam cotolanii de porumb. Eram în linia a doua spre semeteu, cu vacile la păscut, îi văzusem de departe pe paznici venind dinspre drumul prăfuit al „zotelnicului”, drept pentru care ne-am luat măsurile de precauție, azvârlind cât mai departe, în țarnă,  știuleții ce aproape că se rumeniseră. Au venit, ne-au chestionat, ne-au atenționat, dar, numai bine când  credeam că am scăpat de ei, cine-și făcu apariția? Nimeni altcineva decât Bălănuș și Haiduc, câinii noștri, care recuperaseră din țarnă știuleții de porumb copt iar acum se înfățișau cu ei în gură, victorioși, nevoie-mare, să înfulece prada chiar în fața paznicilor...   În vara aceea, la noi în sat a apărut, pentru prima dată, caravana cinematografică. Venea, de la oraș, o mașină burdușită cu role de celuloid, un autobuz, pe peretele căruia, vopsit în alb, rulau filme. Ce filme! pe    Holbam ochii la Alexandr Nevski, la Comoara din lacul de argint, la Zboară cocorii ori la Vânt de libertate, Tudor, Haiducii de pe Ceremuș, Ciulinii Bărăganului, S-a furat o bombă, pe care le comentam, apoi, la nesfârșit.   Multe s-au mai întâmplat în vara aceea. Ca și în cele ce trecuseră și în cele ce urmau să vină, două lucruri se repetau, însă, la fiecare mijloc de septembrie. Unul era acela când trebuia să ne tundem zero. N-ar fi fost nimic, dar, de fiecare dată trebuia să îndurăm supliciul mașinii manuale de tuns a  lui moș Dumitru Sandu pe care o purtase în raniță și pe timpul războiului. Al doilea lucru era  spălatul cu leșie. Toată vara ne bălăceam la gârlă, luam cu noi câte o coajă de săpun de casă și, cu ochii bulbucați de-atâta clăbuc ne clăteam sărind în apă. Acum, însă, nu mai ținea.  În albia mare din tablă zincată, plină cu apă, mama arunca două-trei fărașe de cenușă pe care o lăsa să se decanteze până a doua zi. În apa astfel pregătită ne îmbăiam, țipând din toți rărunchii. Genunchii juliți de peste vară, tăieturile, înțepăturile, zdreliturile degetelor de la picioare ne scoteau din amorțeală. Ne usturau ceva vreme, dar ne făcea bine, mai apoi. Cel mai mult, mama ne spăla cu această apă pe cap. Ne spunea că așa putea să stea și ea liniștită la controlul  sanitar pe care-l făcea, cu rigurozitate, sanitarul nostru, nea Dinu Pavel.   Cum spuneam, mergeam acum către școală. Curtea fremăta. Se ridica steagul tricolor la catarg, în timp ce noi intonam, cu mâinile în dreptul inimilor, cu cravatele fluturând în vânt, imnul de stat al Republicii Populare Române. Apărea dom` Naidim, directorul școlii, ținându-ne o scurtă prelegere de bun-venit. În dreptul fiecărei clase, învățătorul sau dirigintele.  Ordonați, intram în clasă. Mirosea a motorină și a var proaspăt,  semn  că nea Vasile Caraman, omul de serviciu, bun la toate, respectat de toată lumea, își făcuse, cu conștiinciozitate datoria.  Pe bănci, cărți, noi-nouțe.  Dom` Dorel, învățătorul nostru începea să strige catalogul. Totodată, ne controla dacă avem asupra noastră batistă, toc și călimară cu cerneală. Când Lucian Ștefănache, colegul din fața mea fu strigat, începu să plângă din senin, argumentând, că sigur avea toate acestea  asupra lui, dar cu siguranță cineva, cu bună intenție, i le-a furat din fața  ochilor. Într-adevăr, așa era. Rechizitele cu pricina erau în mâna dreaptă pe care el o ținea ridicată.     Așa a început prima oră din noul an școlar. La începutul celei de-a doua ore, cu toții ne-am bulucit pe ușă, alergând care-ncotro: sărise în aer soba de teracotă, burdușită cu hârtii de peste an.    Dar, asta e o altă poveste, nu mai puțin frumoasă decât aceea  pe care vreți s-o spuneți și voi acum. Pariu!