Se spune că orice experiență, bună sau rea, înseamnă acumulare și poate fi definită ca progres. Cam așa e, constați după ce ți-au trecut nervii dintr-o experiență negativă. Iar dacă pe cea pozitivă o bifezi repede și-ți trăiești bucuria, de experiența cea rea îți amintești mai mereu și o împărtășești și altora.
Zilele trecute am avut nevoie să facem dublură la două chei de la o ușă. Ușă normală, de intrare într-un apartament de bloc, cu două chei: una sus, tip yală, alta jos, un model comun. Nu se putea schimba butucul yalei cu totul fiindcă se intervenise asupra lui și a ușii atunci când aceasta fusese montată. Așa că singura variantă ieftină și rapidă era apelarea la un meseriaș care să facă dublurile. Văzusem mai peste tot mici ateliere pe vitrina cărora scria mare „Chei” sau „Facem chei”. De câte ori le zăream îmi aminteam de legăturile de chei din Piața Universității, pe care le zdrăngăneau mii de oameni în iunie 1990, de cele pe care le-am zdrăngănit majoritatea, în 17 noiembrie 1996, atunci când, în același loc, Emil Constantinescu a venit să salute mulțimea din balconul Universității, în noua sa calitate, de președinte al României. Din această cauză nici nu mi-a fost greu să identific primul loc în care să ducem „la copiat” cele două chei originale.
Prima experiență: un mic atelier din zona Buzești, vizavi de „Mec”. 30 de lei două chei, a doua zi sunt gata, sănătate și bonjur – a zis meșterul. Și bonjur a fost! Luat cheile, dus la ușa cu pricina, dar...chix! Ușa n-a vrut să le primească. Broasca de jos s-a opus, cea de yală nici n-a lăsat cheia să intre în lăcașul zimțat. Încă un drum la meșter, căci se vedea cu ochiul liber, pe una din chei, că lipsește un dinte. Nenea a zis că nu mai are formatul ăla de cheie și că nici strungul care-l are nu-i prea performant ca să iasă ceva bun. A dat banii înapoi, a zis iar „bonjur” și asta a fost tot.
Următoarea experiență a fost la Bricostore, unde-i și un atelier de făcut chei. Și acolo am făcut două rânduri, cu două drumuri dus-întors de la magazin la ușă, iar rezultatul a fost identic: cheile nu se învârteau în broască. Au urmat drumuri și încercări la atelierele din Carrefour, Piața Moghioroș și unul de prin cartierul Militari. Niciunul nu a reușit să facă cheile! Costau mai ieftin, 10 lei bucata, dar am plătit destul benzina pentru schimbul ăsta de monedă și carul de nervi.
E clar, singura soluție rămâne schimbarea ușii. Dar asta nu înseamnă să renunțăm prea ușor la soluția cea ieftină și normală, căci o ușă nouă te duce la 500-600 de lei cu montaj? Cum rămâne atunci cu teoria aia din cărți, care spune că un eșec demoralizează și omul abandonează calea spre un scop propus, ceea ce nu-i bine? N-am fi niște învinși dacă n-am mai căuta în Bucureștiul ăsta mare un meseriaș care să știe să ne facă niște chei potrivite și, descoperindu-l, să ne căpătăm statutul de învigători? De oameni care au găsit „calea” rezolvării și n-au schimbat o ușă doar fiindcă era mai comod sau mai sigur! Dar ce facem când ne presează timpul, când nu mai e vreme de încercări?
Probabil că vom mai căuta meseriași, că vom mai acumula eșecuri pe care le vom contabiliza ca experiențe de viață. Neapărat pozitive. Așa cum am făcut, ca electori, cu cheile de la Universitate, zăngănite cu bucurie fiindcă erau semnul electoral al Convenției Democratice din România (CDR), speranța desprinderii de trecutul comunist. Sau așa cum am procedat cu fiecare eșec de după votarea primarilor sau a partidului de guvernământ.
Urmează la anul o nouă încercare politică. Știu, ne e lehamite, dar trăim, încă de acum, dilema alegerilor: folosim aceleași chei uzate, facem altele noi, după același calapod, sau schimbăm ușa cu totul?
Cred că, înainte de toate, devine tot mai important să găsim din timp meseriașul. După ce-l testăm vom știi dacă trebuie să schimbăm ușa sau nu. Poate de data aceasta vom reuși să evităm să transformăm eșecul într-o experiență despre care să spunem că înseamnă progres.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
