Prințul moștenitor Naruhito devine, astăzi, cel de-al 126-lea împărat al Japoniei, după abdicarea tatălui său, Akihito. Țara va trece de la epoca Heisei (realizarea păcii) la epoca Reiwa (armonia frumoasă).

Potrivit mitologiei, împărații Japoniei sunt descendenții zeiței Soarelui, Amaterasu, care le-a lăsat moștenire trei „comori sacre”: o oglindă, o sabie și o bijuterie, simboluri ale unei linii dinastice ale cărei rădăcini au peste 2600 de ani vechime și care a debutat cu împăratul Jimmu (al cărui nume înseamnă „bravura divină), care s-a suit pe tron în anul 660 î.Hr. Aceste obiecte mitice i-au fost transmise solemn lui Naruhito, ieri, în cadrul ceremoniei de abdicare a lui Akihito, care a avut loc în Sala Pinilor din Palatul Împerial. Ambalate în țesături prețioase, ele nu au fost arătate publicului.

După ce premierul Shinzo Abe a anunțat abdicarea împăratului, Akihito a rostit ultimul său discurs, „mulțumind din inimă poporului japonez care m-a acceptat ca simbol al Statului și m-a susținut”, referindu-se la rolul său înscris în Constituția din 1947, prin care împăratul își pierde statutul său semi-divin, notează AFP. Principalele ceremonii ale abdicării sunt foarte scurte dar evenimentele în legătură cu succesiunea sunt programate pe durata mai multor luni, inclusiv cu vizitele oficiale, în toamnă, ale mai multor șefi de stat și guvern

Abdicarea în viață, o premieră istorică

Abdicarea unui împărat aflat în viață este o premieră în Japonia de mai bine de 200 de ani. Normal, un împărat nu-și cedează tronul, iar precedentele succesiuni au avut loc ca urmare a unui deces: cel al împăratului Hirohito, în 1989, al lui Taisho, în 1926, sau cel al împăratului Meiji, în 1912. Însă de acum trei ani, Akihito a indicat că vrea să abdice, invocând în special motive de sănătate. Statutul, puterea și funcțiile împăraților japonezi au evoluat de-a lungul secolelor, în funcție de contextele politice și militare ale țării. „Într-o epocă, împăratul era văzut ca un papă, în alta ca un țar. Acum, împăratul este văzut ca un rege”, estimează Asao Kure, conferențiar la Kyoto Sangyo University, citat de La Croix. Chiar dacă face parte din sistemele monarhiei constituționale existente și în alte părți ale lumii, „împăratul Japoniei este unic”, apreciază Kure.

Foști zei pentru kamikaze

Primii împărați erau atât șefii armatei cât și cei mai înalți demnitari japonezi ai cultului Shinto, achitându-se de ritualurile acestei religii animiste japoneze și rugându-se pentru prosperitatea națiunii. Alții, cum a fost împăratul Tenmu (secolul VII), dețineau o putere aproape absolută. Supranumit „regele regilor”, Tenmu a modelat un sistem politic și a consolidat puterea imperială. Dar numeroși alți suverani au fost doar marionete manipulate de războinici samurai sau de ambițioși moștenitori ai marilor familii, într-o țară sfâșiată între clanuri tradiționale. După trei secole de autoritate a shogunilor Tokugawa, într-un arhipelag închis, din care străinii au fost excluși, Japonia cedează presiunilor americane și acceptă să se deschidă, sub împăratul Meiji, în 1868. O eră de modernizare în marș forțat însoțit și de victorii militare în fața Chinei și a Rusiei. Întrată în vigoare în 1889, Constituția Meiji ridica împăratul Japoniei la rang de divinitate, un cadru ideologic exploatat de naționaliști și de conducătorii militari pentru ca poporul să susțină la unison ambițiile imperialiste ale Japoniei în 1930, apoi în timpul războiului din Pacific. O devoțiune devenită celebră în toată lumea grație piloților militari „kamikaze” care se prăbușeau voluntar asupra navelor inamice sau altor ținte strigând celebrul „Banzai”.

Redus doar la un simbol de americani

Destinul lui Akihito (născut în 1933) avea să se schimbe în 15 august 1945 când, departe de Tokyo (din măsuri de precauție), l-a auzit la radio pe tatăl său, împăratul Hirohito, anunțând capitularea necondiționată a Japoniei, după bombardarea capitalei (martie 1945) și bombardamentele atomice americane de la Hiroshima și Nagasaki. Soarta familiei imperiale era în joc, unii preconizând să desființeze sistemul imperial din cauza rolului controversat al lui Hirohito. Șeful forței de ocupație, generalul american Douglas MacArthur, a pledat pentru menținerea împăratului în scopul de a păstra moralul și coeziunea unei Japonii militar și economic distruse, dar reducându-i considerabil puterile.

O nouă Constituție, scrisă în 1945 de un comitet american și intrată în vigoare în 1947, conferă împăratului un rol de „simbol al statului și al unității poporului”. Hirohito a încercat să se plieze pe această nouă matriță, dar Akihito, care i-a succedat la tron în 1989, a dat o reală substanță acestui rol inedit, dând asigurări că „se va dedica trup și suflet” pentru a se achita de noua sarcină. Căsătoria lui cu Michiko Shoda, fiica unui negustor de cereale, crescută la un cămin catolic din Tokyo, a făcut senzație în 1959. Japonia avea prima împărăteasă care nu provenea din rândurile nobilimii. Akihito și Michiko au contribuit decisiv la „umanizarea” relațiilor dintre Casa Imperială și oamenii de rând, cu trecerea anilor cuplul imperial beneficiind de respectul necondiționat al tuturor japonezilor.

 

Între tradiții și realitatea secolului 21

Naruhito, al cărui discurs după întronizare este așteptat astăzi, va avea dificila sarcină să mențină echilibrul între tradițiile unei instituții milenare și dorința sa afirmată de a apropia familia imperială de realitatea de astăzi. Studiind la Oxford, Naruhito a avut timp să se elibereze de anumite rigidități ale vieții imperiale japoneze. Noul împărat (59 de ani) și-a exprimat, la fel ca tatăl său, preocupările privind asumarea rolului din trecut al Japoniei, dorind ca „generațiile care au cunoscut războiul să transmită corect celor care nu l-au trăit experiența tragică trăită de Japonia și drumul pe care l-a ales în istorie”.

Curtea o sufocă pe soția noului împărat

Naruhito nu și-a ascuns nici criticile față de modul de viață sufocant impus familiei imperiale, mai ales că soția sa, prințesa Masako, reușește cu greu să se adapteze în acest mediu. Naruhito s-a căsătorit cu Masako Owada în 1993. Născută în 1963 într-o familie de diplomați și formată la universitățile Harvard și Oxford, Masako a renunțat la o carieră diplomatică promițătoare pentru a intra în familia imperială. În 2004, Naruhito a promis să „ o protejeze cu orice preț”, acuzând protocolul că sufocă personalitatea soției sale, provocând o vie emoție la Curtea Imperială și pledând pentru „noi obligați imperiale” adaptate evoluției societății japoneze.