În perioada Războiului Rece în mod special, în care începuse întrecerea aeronavelor supersonice, care puteau zbura în siguranță și cu o viteză mai mare decât sunetului, Uniunea Sovietică și Statele Unite au construit și testat astfel de avioane super performante.

Provocările pe care le aduceau aceste avioane erau nenumărate, dar dezvoltarea motorului cu reacție a avansat cu pași rapizi, în timp ce designul aeronavei se străduia să țină pasul. Trecerea de la viteza subsonică la cea supersonică a însemnat că proiectele inițiale ale cadrelor trebuiau optimizate pentru viteze Mach 1, ceva destul de dificil la viteza de zbor sub viteza sunetului.

Dar legendara companie aerospațială sovietică de stat Ilyushin a decis să abordeze problema montării motoarelor cu reacție pe un avion de atac de sprijin la sol. Iar cu Ilyushin Il-40, credea că va da lovitura la capitolul design.

Într-un fel, Il-40 a beneficiat de un design clasic al aeronavei de atac la sol. Echipajul cu doi bărbați, atât pilot, cât și artilerist, era protejat în interiorul aeronavei de o capsulă blindată. În plus față de protecția împotriva incendiilor de la sol, sticla cockpitului a fost și ea blindată. La fel și spătarul scaunului și tetiera pilotului. Așezat deasupra cadrului, pilotul avea un punct de vedere excelent.

Pentru vremea respectivă, Il-40 avea o încărcare relativ standard a armelor. Aripile aveau patru mici compartimente pentru bombe integrate, care puteau transporta fiecare o mică bombă, precum și alte patru „rafturi” pentru bombe, pe partea inferioară a aripii, care puteau transporta rezervoare pentru combustibil suplimentar, rachete neghidate sau bombe neghidate suplimentare.

În plus, Il-40 avea șase tunuri automate de 23 milimetri montate pe vârful aeronavei. Dar acolo era și punctul nevralgic al Il-40. În momentul în care se trăgeau șase tunuri cu cele șase tunuri simultan se degaja o cantitate mare de gaze explozive. Iar poziționzare lor pe Il-40 lui însemna că gazele ajungeau imediat înapoi, de-a lungul fuselajului, și în prizele de aer ale motorului cu reacție ale avionului. Automat, asta ar fi dus la aprinderea motorului.

Așa că au fost propuse mai multe configurații diferite de arme pentru a remedia problema de aprindere a motorului. Una dintre ele prvedea ca muniția de pe Il-40 să fie montată pe burta aeronavei. O variantă care a picat și ea. În cele din urmă, reproiectările nu au fost un fiasco, iar avionul Il-40 nu a intrat niciodată în producția în serie.