„Aspirina de la Dorobanți”, „Cartoful tras în țeapă”, „Cetățeanul gol cu un câine în brațe”, sunt doar câteva lucrări monumentale, executate și percepute caricatural de public, dar pe care statul român a dat bani grei. Motivul a fost marcarea unor răspântii istorice. De fapt, niște coșmaruri pe timp de febră mare, pe care autorii le-au transformat în „opere de artă”. Pe manifestările astea, nu am enumerat decât câteva, au mai și primit o groază de bănet.

Dar nu doar ele au stârnit râsul, sau chiar au enervat, ci și alte evenimente de mai mică amploare. Este încă prezent în memorie Scandalul „Poneiul Roz”. Un căluț roz cu însemne naziste  pe crupă a apărut ca exponat de mare valoare artistică, la o expoziție românească, organizată de ICR New York.

Repetarea acelorași istorii pe holul Primăriei Sectorului 1, grație bunăvoinței primarului Clotilde Armand, a stârnit același tip de reacții. Nici nu este de mirare. Exponatele nu doar că nu au nici cea mai vagă legătură cu criteriile estetice consacrate, dar ele par chiar coborâte de-a dreptul dintr-un decalog al sinistrului patologic, cauzator de depresii, spaime și anxietăți. Monstruozități care nu exprimă nimic, decât cel mult halucinația, hidoșenii fără cauză, un rinocer cu sâni, o sirenă mov, jupuită și cheală, așezată într-o cadă, fel de fel de întruchipări ale plăgilor unei lumi posibile doar în halucinațiile din sevrajele majore. Nu insist, cine nu le-a văzut, să le caute pe net, sau mai bine, nu. Orice om cu mințile, sufletul și simțurile la locul lor, va râde amar, în cel mai bun caz.

Fanii doamnei Armand au sărit ca arși, când au văzut-o lovită de valul râsetelor și consternării,  nu direct s-o apere, ci indirect, abordând doct subiectul, din perspectiva „artei plastice moderne”. Dacă îi zicem modernă, clar este artă, a fost mesajul lor. Cine nu înțelege, ține cu Ciuma Roșie, au mai adăugat. Clar, când amesteci arta cu politica pe baze hormonale, nu poate ieși nimic bun! Dar asta avem, cu asta lucrăm, adică despre asta scriem.

Cuvântul „artă” stă lângă „frumos”, nu pot unul fără altul.

Școlile, universitățile și academiile în care uceniceau viitorii artiști purtau și poartă încă în titulatură sintagmele „Arte Frumoase”, „Belle Arte”, sau „Beaux Arts”. O asociere de la sine înțeleasă.

Frumosul, bucuria, valoarea adusă minții și sufletului omenesc, fără de ele ce mai este arta? Atunci când urâtul lumii, răul sunt prinse în opera artistică, se întâmplă doar cu rostul lui „așa nu”, altfel nu-și au locul în frumoasa artă.

Cum necum, polemicile pe subiect au ajuns fix în zona aceasta, a frumosului, a magiei prin care arta scoate tot ceea ce este mai bun, mai valoros în om, pe de o parte, pe de alta, a botezării oricărei fantasme, a oricărei lăcuste pustiitoare, cu ochelari de soare sau mască de gaze, cu prețiosul și nobilul nume „Operă de Artă”.

O fi greu de înțeles legătura dintre Artă și Frumos

O fi greu de înțeles legătura dintre Artă și Frumos, m-am întrebat, pus și eu în mișcare de subiect. Nu, nu este deloc greu, mi-am răspuns, amintindu-mi o scenă dintr-un roman-monument al  prozatorului Eugen Barbu, „Incognito”.

În primii ani ai puterii populare, fost moșier, dintr-un ilustru neam boieresc, personajul Raoul Tismana ajunge să-și câștige pâinea ca lucrător al „Administrației parcurilor”, adică la „spațiile verzi”. Aici, aristocratul scăpătat, fost consilier regal, îi explică șefului său, Vlăducă, până de curând grădinar cu sapa, roaba și grebla la curți mari, cum se alcătuiește artistic o grădină, o expoziție de flori în mediul lor natural, așa cum el văzuse cât umblase prin lume, mai cu seamă în Japonia:

„Vedeți dumneavoastră, domnule Vlăducă, expoziția trebuie privită din unghiul vizitatorului. Ele, aceste flori, trebuie să traducă un sentiment care este transmis privitorului. De pildă, exuberanța lunii aprilie sau a lunii mai sau melancolia lui septembrie sau a lui octombrie, când afară este urât, plouă și florile încălzesc privirea, mângâie și nasc nostalgia unui câmp.” După o bogată explicație a relației dintre premisă, conținutul  artistic, și efectul artistic, frumosul care mișcă sufletul și mintea privitorului, care îl valorizează pe acesta, boierul conchide: „O grădină, domnule Vlăducă, trebuie gândită din zborul paserii. Adică așa, să-I placă și Lui Dumnezeu când se uită El de sus, de acolo.”

Înțelegeți, tineri artiști, care nu aveți habar nici de măiestrie, nici de emoția transportată de ea, pricepeți ceva, madam Armand? Actul artistic se gândește „din zborul paserii”, dacă înțelegeți metafora, astfel încât „să-I placă și Lui Dumnezeu”. Nu, nu este despre ornitologie și nici despre religie, ci este despre Artă, care artă nu mai este artă, decade din această condiție sublimă, dacă nu este creată măiastru, inspirat, cu intenție sufletească pură, pentru a ajunge la mințile și sufletele oamenilor întru îmbogățirea și  curățirea lor, în apelul scânteii de divin din fiecare dintre noi.