Îmi amintesc că una dintre mantrele reformei sistemului de educație de la noi – preluată, desigur, de prin alte părți – era ”ghizdanul ușor”. Sigur, nimeni nu vrea să cocoșezi copiii cu ghiozdane de greutatea chintalului, dar mi-a atras atenția în mod special succesul pe care îl avea ideea în mai toate mediile, mai ales datorită adjectivului. Ușor. Totul să ne fie ușor – iată ce vrem, iată în ce sens vrem, de fapt, să reformăm/modernizăm totul.

Sensul cel mare, Nordul de pe busola tuturor reformelor este ușurința. Dorința noastră cea mai adîncă, dorința supremă care le fasonează pe toate celelalte, este ca totul să fie ușor: serviciul, ziua de azi și cea de mîine, grupele de calificare ale echipelor noastre de orice, deplasarea de colo-colo, somnul – în fine, viața toată să ne fie ușoară! Pentru asta, sîntem gata să facem orice. Inclusiv să devenim noi înșine ființe tot mai ușoare.

Cînd vine vorba despre identitate, fie ea individuală, fie ea de grup, avem de-a face cu două tipuri de elemente care o alcătuiesc. Unele sînt tari, inconturnabile, implacabile: precum numele nostru și al părinților, rasa, locul de naștere, data nașterii, sexul. Altele sînt moi, modificabile, la latitudinea noastră sau a împrejurărilor, precum adresa, locul de muncă, profesiunea, apartenența politică, dacă e cazul. Observația mea este că lista elementelor moi ale identității crește pe măsură ce societatea devine tot mai liberală în dauna elementelor tari.

Gîndiți-vă că acum 500 de ani, pentru un om, profesia, mai ales dacă era consacrată prin apartenența la o breaslă, era un element tare. Devenai fierar, fierar rămîneai, deveneai măcelar, măcelar rămâneai. Răsfoim astăzi documentele administrative din secolele XVI sau XVII și vedem că se refereau la oameni după nume și meserie. În ochii administrației, meseria era un element de identificare stabil, serios. Pe măsură ce economia s-a sofisticat, piața s-a diversificat și oamenii au început să circule tot mai mult, acest element odinioară tare al identității s-a muiat de tot. Acum 300 de ani, încă starea civilă era un element tare: te însurai o dată pentru totdeauna și doar moartea soțului te putea readuce la starea de necăsătorit. Acum, nu doar că ne căsătorim și divorțăm cum și cînd vrem, dar știu cazuri în care bieții oameni nu-ți pot spune cu precizie dacă sînt ori nu căsătoriți. Gîndiți-vă că acum 100 de ani sexul era un element tare al identității. Astăzi, din ce în ce mai mult, sexul devine o opțiune. Nu mai are importanță că te naști băiat sau fată – deja sînt țări, precum Germania și Australia, în care nu se mai completează nimic în certificatul de naștere la rubrica ”sex” pentru că nou-născutul trebuie să se bucure în viața lui de dreptul de a alege ce vrea să fie. Bărbat și femeie era un dat natural. Acum, e o opțiune. Printre altele – pentru că am aflat că există și alte genuri decît feminine și masculine. Iar tehnologia e acolo, să slujească opțiunii libere ale oamenilor liberi. Așadar, o grămadă de elemente identitare trec din lista elementelor tari, cum le-am numit eu, în lista elementelor moi.

Sesizați că, în general, trăim într-o lume care favorizează identitățile alese: nu mai ești ceea ce ești, ci ceea ce vrei tu, în momentul respectiv, să fii. De aceea are succes identitatea virtuală. Te duci pe Facebook și îți confecționezi un profil exact așa cum vrei tu – ești ce vrei. Vrei să apari cu fotografia unui star de la Hollywood și cu numele eroului de film preferat, nimic nu te împiedică. Iar regula jocului este că toți ceilalți te iau drept cel care le spui tu că ești. Și cu banalul email e la fel. Înainte de @ pui ce nume vrei și corespondența ajunge la tine. Eu, de pildă, dacă vreau să am adresa ronaldreagan@...., asta va fi adresa mea perfect funcțională. Cu poșta nu merge așa – cînd vine o scrisoare recomandată, trebuie să fie pe numele tău real, din acte, ca să ți-o dea poștașul. În lumea emailurilor, nici vorbă. Îți ridici corespondența sub ce nume vrei. Și, atenție!, nu e absolut deloc împotriva vreunei reguli să fie așa. Dimpotriva, regula este că porți masca pe care o pftești și toți ceilalți o iau drept realitate. Iată, trăim într-o lume în care are mare succes libertatea de a-ți contrui identitatea.

Aparteneța la o biserică sau la un cult religios este o treabă foarte serioasă. Evident, pentru cei care o iau în serios. Asumarea identității creștine nu prea îți dă loc de întors. Mi se pare că elementul creștin al identității este unul tare în sensul că, mai mult decît altele, te obligă la un anumit comportament, la anumite atitudini. Or, așa cum spun, elementele tari ale identității sînt eliminate pe rind; mai precis, sînt muiate. Asta pare a fi și soarta identității creștine. Cu atît mai mult cu cît, spre deosebire de celelalte două elemente ale identității europene, să spunem, elementul grec și elementul roman, creștinismul este elementul viu, elementul care obligă. Nici un european mîndru de moștenirea greco-romană nu e obligat să se comporte ca Pericle sau ca Octavian. Însă, cineva care se declară descendent din tradiția creștină, se obligă prin asta, fie și doar într-o anumită măsură, la imitatio Christi. De-asta să te declare urmaș de greci și de romani e ușor, dar să te declare creștin e greu.

Ei bine, în acest proces în care sîntem eliberați de contrîngerile identității, societatea a mai inventat ceva ca să ne fie mai ușor să scăpăm de acele elemente tari de identitate, înmuindu-le. A legat unul dintre cele mai nobile sentimente umane, care este rușinea, de elementele identitare tari.

De pildă, dacă se întîmplă să fii alb, trebuie să-ți fie un pic rușine de ce au făcut alți albi înaintea ta. Ești creștin, să-ți fie rușine pentru inchiziție și pentru cruciade. Ești bărbat, să-și fie rușine pentru că există bărbați care violează femei. Vei răspunde, bietul de tine, că tu n-ai oropsit nici un om, nici de rasa ta, nici de altă rasă; vei răspunde, că n-ai participat la nici o cruciadă și nici n-ai cerut arderea cuiva pe rug; vei răspunde, dacă ești bărbat, că n-ai violat pe nimeni. Ba chiar că îți repugnă așa ceva și te revolți cînd auzi că s-a întîmplat. Nu contează! Este moral să simți această rușine și să te comporți ca atare. Să porți rușinea că alții, cu totul alții, care întîmplător au avut aceleași elemente tari în identitatea lor, au comis fapte rele.

Rușinea ușurează enorm sarcina de a abandona. Abandonăm cu dragă inimă toate lucrurile de care ne este rușine. Ne ușurează mult viața.