Cele 3.000 de balize de ultimă tehnologie ale proiectului Argo oferă informaţii preţioase despre secretele oceanelor. Datele din Atlantic, Pacific, Indian, Antarctic sau Oceanul Arctic ajung imediat pe internet şi servesc ca bază pentru cercetări care determină rolul oceanelor în sistemul nostru planetar.
În 1955, un oceanograf britanic, John Swallow, a realizat prima măsurătoare subacvatică a curenţilor oceanici. Principiul său a fost simplu. Mai multe balize au fost puse la o adâncime fixă, iar traseul parcurs de acestea a fost atent analizat. Balizele emiteau sunete la intervale regulate de timp, astfel încât cercetătorii aveau şansa de a măsura viteza şi de a observa direcţia de deplasare. Mişcarea balizelor oferea enorm de multe informaţii despre curenţii oceanici.
Înainte de măsurătorile lui Swallow, lumea vedea oceanele ca imense găleţi de apă, mereu liniştite. Dar, după aceste cercetări, omenirea realiza că oceanul are multe dintre caracteristicile atmosferei. Cum aceasta din urmă este influenţată de sistemele de vreme, care schimbă direcţia vânturilor, oceanul are parte de curenţi energetici care variază de la o săptămână la alta şi de la o regiune la alta. Un stetoscop pentru Oceanul Planetar
Din 1970, preocuparea a crescut, deoarece ştiinţa nu putea refuza o provocare de acest gen. În plus, cunoaşterea secretelor de sub apă putea ajuta enorm omul, mai ales statele care au de suferit din pricina valurilor tip tsunami sau a uraganelor. Aplicaţiile mergeau însă mult mai departe, până la studierea traseelor parcurse de animalele care trăiesc în ocean.
Astfel a luat naştere sistemul de balize SOFAR. Balizele erau mult mai mari, iar staţiile de observare erau fixe. Transmiterea de date era asigurată de sunetele de frecvenţă joasă emise de baliză şi receptate de staţie. Totuşi, poate aţi observat, sistemul avea limitele sale. Într-adevăr, cu aceste balize se desenau hărţi grozave ale oceanelor, dar numai în zonele în care puteai avea o staţie, nu pe tot Globul.
La începutul anilor '90, s-a considerat necesară iniţierea unui program mondial de studierea a curenţilor oceanici. Pentru acest scop îndrăzneţ, americanii Doug Webb şi Russ Davis au dezvoltat Lagrangian Ocean Circulation Explorer (ALACE), o baliză care ieşea la suprafaţă la fiecare două săptămâni, pentru ca un satelit să îi identifice poziţia. Aceste balize aveau şi alte misiuni, cum ar fi măsurarea temperaturii şi a salinităţii.
Jason şi argonauţii
În 1999, s-a propus construirea a 3.000 de astfel de balize. Doi ani mai târziu, primele au fost lansate la apă. Balizele au fost numite Argo, iar ele urmau să lucreze împreună cu satelitul Jason, lansat în decembrie 2001, pentru a oferi date esenţiale despre ocean. Spre exemplu, după aceste cercetări, am putea afla cantitatea de căldură depozitată de oceane. De asemenea, predicţiile climatice sezoniere pot fi îmbunătăţite, iar uraganele pot deveni fenomene mult mai cunoscute omului, dacă nu chiar predictible.
Se cunoaşte faptul că oceanele absorb dioxid de carbon (CO2) din atmosferă. Dar modul în care acest proces are loc este foarte puţin cunoscut, iar cantitatea totală absorbită nu poate fi estimată.
Proiectul este inspirat de mitul grec al argonauţilor. Aceştia erau marinarii care călătoreau la bordul navei "Argo". Nava era condusă de Jason (Iason), iar scopul călătoriei era Lâna de Aur, care i-ar da oricărui om putere absolută. Formidabila călătorie spre Colchis, localitate din Georgia de astăzi, este plasată înaintea Războiului Troian. România nu participă la proiect
Astfel, la jumătate de secol după eforturile lui Swallow, oamenii pot înţelege şi chiar prezice "sistemele de vreme subacvatice". Dar informaţii esenţiale, despre rolul oceanelor în schimbarea climatică şi despre producerea, traseul şi dezvoltarea uraganelor, sunt încă ascunse de marele ocean.
Din păcate, România nu ia parte la proiectul Argo. Cele nouă state care participă la cercetare sunt: Franţa, Marea Britanie, Germania, Olanda, Irlanda, Norvegia, Grecia, Polonia şi Bulgaria.
