“Cititorii care caută să identifice personajele fictive şi locurile descrise în roman ar trebui mai degrabă să-şi examineze propriile comunităţi şi să-şi cerceteze propriile inimi, pentru că această carte vorbeşte despre o bună parte a Americii din ziua de azi”. Astfel începe romanul ”Iarna vrajbei noastre”.

La noi, foarte puțini oameni care s-au deprins să fie strigați pe numele de scriitori, unii din ei deveniți peste noapte ”analiști” au ales să se ocupe cu această temă, ceeace mi se pare nepermis pentru o societate, fie ea, uneori, și ”prea”românească. O face însă, cu mult curaj celebrul autor american, pentru țara sa. Cartea lui John Steinbeck vorbește despre una din temele sale preferate: starea morală din America anilor ‘60.

Născut în 1902 în Salinas, California, tânărul John Steinbeck creşte ascultând Biblia citită de surorile sale şi lecturând autori ca Louis Stevenson, John Milton, Walter Scott, Sir. Thomas Malory, etc. Nu sunt convins că azi mai citesc mulți cărțile lui minunate: Şoareci şi oameni, Fructele mâniei (premiat cu Premiul Pulitzer în 1940), La răsărit de Eden. La un an după ce se publică Iarna vrajbei noastre, 1962, primeşte premiul Nobel pentru literatură. La înmânarea acestui premiu Steinbeck declară: “scriitorul care nu crede cu pasiune în perfectibilitatea omului nu se poate devota şi nu poate aparţine literaturii”.

Poate eu, din cauza asta n-am fost și nu mi-am arogat calitatea de scriitor. N-am crezut și n-am să cred niciodată profund în perfectibilitatea omului. Dacă scriu, asta nu e o miză. Fac asta pentru că face parte din felul meu de a fi, actul de a prețui trecutul. Doar în timpul trecut găsesc toate acele lucruri stabile, cuminți, morale, inocente, pe care din ce în ce mai puțini dau doi bani. E adevărat: cântăresc cu măsura, după unii, exagerată a nostalgiei.

Nostalgia vremurilor pe care chiar le-am trăit, nu mi s-au povestit, ca altor mulți altora, care scriu și judecă despre ceva ce n-au trăit niciodată! Trecutul nu a fost deloc perfect, dar comparând, câștigă, fără drept de apel. M-am obișnuit să trăiesc cu amintirea unor vremuri în care exista timp pentru toate, în care nu pierduserăm cărțile, romantismul, gentilețea, educația, înțelegerea celuilalt, iar lucrurile nu erau contaminate de mitocănie, vulgaritate și de lipsa de caracter… Inadaptabilitatea mea ar putea fi, nu zic nu, doar slaba capacitate de adaptare la decăderea actuală a omului, la care se adaugă rezistența la ceeace putem numi fără teamă de a greși, supra-tehnologizarea superficialității și a prostiei.

Steinbeck scrie în ”Iarna vrajbei noastre” despre America anului 1960, când lumea, abia refăcută după război, intra într-o nouă etapă, în care vechile deprinderi se diluau sub ispita confortului, care chiar atunci se năștea. Steinbeck ne propune o analiză intimă a impactului pe care l-a avut acest val asupra moralei sociale personificate de Ethan Allen Hawley, un modest “băiat de prăvălie”, descendentul unei familii respectabile din New Baytown.

Ethan este ”omul timpului lui”, aflat exact la aceea răscruce care a separat vremurile. Acolo unde se află acum, milioane de indivizi, trăitori în Europa astăzi.

O europă a șantajului legiferat. Altfel cum a fost posibil ca de la Bruxelles să se transmită amenințări privind accesarea fondurilor chiar în ziua alegerilor electorale din Italia? Să fie asta, oare un semn de disperare a liderilor niciodată aleși și neplătitori de taxe ai UE? Mai mult, se pare că Ursula von der Leyen nu dă doi bani pe procesul democratic al alegerilor. Cu alte cuvinte, nu contează cum votează populația și ce vrea aceasta, atât timp cât nu se merge în direcția indicată de Bruxelles. Președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a avertizat că, dacă viitoarea guvernare a Italiei „va merge într-o direcție dificilă”, Comisia Europeană ar putea suspenda fondurile europene alocate italienilor.

Ursula von der Leyen nu are treabă cu suveranitatea unui stat membru UE și nu ține cont de ceea vor sau nu cetățenii țărilor. Căci, de fapt, nu despre Italia sau ce au votat italienii este vorba în discursul acestei doamne. În loc să facă publice și nu să țină ”la secret” relațiile și afacerile de miliarde cu vaccinuri, mesajele secrete derulate pe banii ”boului de contribuabil” european, dna Ursula ar trebui să se întrebe despre motivele din care cetățenii din Ungaria, Polonia, Suedia și acum Italia, merg cu viteză spre suveranism, naționalism și conservatorism.

Mesajele transmise in ultima perioadă de UE prin Ursula von der Leyen, sau alți ”ciocoi” birocrați, niciodată aleși nu reprezintă agenda tuturor statelor membre, mai ales pe tema Greendeal - care va distruge până la urmă bruma de înțelegere europeană, LGBTQI, biserică, familie și altele, la fel de sensibile. Giorgia Meloni, a condamnat invazia rusească în Ucraina și s-a exprimat în favoarea ajutorului militar pe care Italia îl acordă Ucrainei, dar pentru asta, tot a fost amenințată de dna von der Leyen, fără umbră de onestitate sau respect, de morală sau legalitate.

De ce se întâmplă astfel de lucruri, în această ”Iarnă a vrejbei europene”? Răspunsul l-a dat în cel mai firesc și simplu mod cu putință, prietenul Dan Andronic. ”Victoria dreptei de duminică, în Italia, este încă un semnal că cetățenii nu mai au încredere în mesajele politice, pe fondul erodării partidelor tradiționale, dar și al agresivității mesajelor de tip progresist care deseori frizează absurdul. Oamenii s-au săturat. Nu mai au încredere în politicieni, nu mai ies la vot. Italia este cel mai recent și elocvent exemplu. Valul progresist s-a suprapus cu criza economică, iar oamenii au ajuns la o saturație de toleranță”

Ca și în lumea actuală, pe care o trăim acum din plin, personajul lui Steinbek, Ethan, își justifică întregul comportament ca fiind asemenea cu al unui soldat care este nevoit să-și ucidă inamicul pentru a supraviețui. Ceeace înseamnă degradarea completă. Nu mai este mult și vom vedea lumea, Europa, în care trăim, ca scena unui război continuu. Și vom fi dispuși să acceptăm ”ordinele” birocraților necunoscuți de la Bruxelles care vor adopta aceeaşi etică a războiului, pe care o folosesc, din frica de a nu-și pierde privilegiile?

Vom accepta sub șantajul fondurilor europene orice, fiindcă vom accepta că trebuie făcute? Așa cum crimele şi ororile din timpul războiului au fost acceptate deoarece au avut loc într-o perioadă “excepţională” pentru a restabili pacea? Vom ajunge în situația de a scuipa pe icoane, pe valorile familiei, ne vom pierde identitatea, miturile, obiceiurile și rădăcinile, fără a mai avea regrete, considerând că orice mijloace sunt acceptate atâta timp cât ajută în atingerea scopului, într-un război continuu?

”O să fim bogaţi în curând, iar tu, care nu ştii să trăieşti în sărăcie, n-ai să ştii să trăieşti nici în îndestulare.” Şi ăsta e adevărul. Cât suntem săraci, suntem plini de invidie. Când vom fi bogaţi, vom deveni victima snobismului. Banii nu modifică boala, ci doar simptomele ei” - spune personajul lui Steinbeck. Asta înseamnă că, de fapt, în esență, nimic nu s-a schimbat… Cartea lui Steinbeck ne arată faţa moravurilor şi a moralei Americane din anii ’60. Pe fondul acestei etici banii ajung să aibă propriile reguli: “Banii nu numai că n-au suflet, dar n-au nici onoare sau memorie. Banii devin în mod automat demni de respect, dacă reuşeşti să-i păstrezi un timp îndelungat. Să nu credeţi că eu condamn banii. Îi admir foarte mult” - scrie celebrul autor american, și câtă dreptate are…

”Iarna vrajbei noastre” este o critică foarte aspră a legilor morale americane din anii ‘60. Dincolo de această critică însă se găseşte o carte minunată care atrage prin ironie, cinism şi prin imaginea metamorfozei umane provocate de goana după bani. La altă scară, aceeași lăcomie își arată spectrul hâd și acum.

Cum ar arăta, oare acum, o carte despre ceeace (mai) înseamnă morala în timpurile noastre? Cum vor fi descrise, și de către cine anume, timpurile vrajbei europei, care tocmai începe, sub ochii noștri? Iarna vrajbei care vine, nu mai e nici o îndoială, va fi foarte friguroasă, căci, așa cum spune Oscar Wilde, ”Oamenii încep să știe din ce în ce mai mult despre din ce în ce mai puțin, până vor ajunge să știe totul despre nimic.”