Colecţia “Raftul Denisei” de la Editura Humanitas Fiction se îmbogăţeşte, în preajma Sărbătorilor de Paşte, cu o nouă traducere a celebrului roman, scris de Nikos Kazantzakis în 1948, “Hristos răstignit a doua oară”, transpus din limba neogreacă de Ion Diaconescu.

Acuzat de “blasfemie”

La 60 de ani de la prima publicare a cărţii, apare această nouă versiune, cu titlul schimbat (cam neinspirat) în “Hristos răstignit din nou”, a cărţii marelui scriitor grec. Un self-made-writer, Nikos Kazantzakis (1883-1957) rămâne la fel de cunoscut şi pentru “Alexis Zorbas” (1946, ecranizat, cu imens succes, în 1964, cu Anthony Quinn) sau “Ultima tentaţie a lui Hristos” (1951, ecranizare controversată a lui Martin Scorsese în 1988, cu Willem Dafoe şi Harvey Keitel). De altfel, în 1957, Kazantzakis a pierdut Premiul Nobel pentru literatură în favoarea lui Albert Camus la diferenţă doar de un vot!

“Hristos răstignit din nou” este un volum masiv, de 480 de pagini, şi are pe copertă pictura lui Vladimir Zamfirescu, “Flagelarea”. Kazantzakis transpune în carte povestea patimilor christice în decorul unui sat izolat şi primitiv din Grecia anilor ‘20. Satul de munte este arid şi atemporal, amintind de Iudeea antică. Aici, îniante de Paşte, locuitorii săi se pregătesc să însceneze reprezentaţia anuală a unei piese a Patimilor, despre viaţa şi moartea lui Iisus Hristos.

La fel ca în Evanghelii, deznodământul conflictului iscat este tragic şi povestea se termină (aparent!) “prost”: “într-o lume care s-a lepădat de credinţă, Manolios şi prietenii săi vor deveni noii apostoli şi martiri ai creştinismului, prigoniţi pentru că încearcă să redeştepte în inimile celorlalţi dragostea pentru semeni”. Nu-i de mirare că revista “Time” vorbea despre “un roman profund, cutremurător”, iar ziarul “The Independent” nota: “Era firesc ca, pentru viziunea lui curajoasă, Kazantzakis să fie acuzat de blasfemie, fapt care îl înscrie în galeria unor mari gânditori şi scriitori precum Socrate, Galileo, Joyce”. Cărţi atât de reuşite ca aceasta sau cea despre Zorba fac, şi în zilele noastre, pe cititori să treacă uşor peste accentele stângiste din alte texte ale scriitorului, care, datorită biografiei sale, a avut şi un angajament de acest fel.

Împreună timp de 35 de ani

Romanul a fost ecranizat de mai multe ori: prima oară, în 1957, sub titlul “Celui qui doit mourir” / “Cel ce trebuie să moară”, de regizorul Jules Dassin şi avându-i în distribuţie pe Melina Mercouri şi Pierre Vaneck. Au urmat două miniserii de televiziune: în 1969, sub titlul “Christ Recrucified”, regizorul Hugh David semnează o producţie BBC, iar în 1975, grecii revin cu propria lor versiune.

Coincidenţa face ca, tocmai în zilele lansării pe piaţă a cărţii de către Humanitas, regizorul filmului din 1957, Jules Dassin, să înceteze din viaţă. Născut pe 18 decembrie 1911, la Middletown, Connecticut, în Statele Unite ale Americii, Jules Dassin s-a stins, pe 31 martie, la Atena, la vârsta de 96 de ani, din cauza complicaţiilor date de o gripă. Regizorul era bolnav de mai mulţi ani şi a murit într-o clinică particulară, unde fusese internat pentru o fractură de şold.

Povestea lui Jules Dassin, regizor care în cariera sa a explorat cu succes toate genurile, se împleteşte, timp de decenii, cu cea a celei de-a doua soţii a sa, marea actriţă a Greciei, Melina Mercouri. Jules Dassin s-a mutat la Atena în 1959, împreună cu actriţa Melina Mercouri, cu care îşi va oficializa legătura pe 18 mai 1966. Cei doi vor fi nedespărţiţi până la moartea actriţei, pe 6 martie 1994. Dassin o condusese pe Melina Mercouri în numeroase filme şi spre numeroase premii de interpretare. Totul a început cu “Cel care trebuie să moară”, ecranizarea după Kazantzakis din 1957, în care Melina o joacă pe Katerina, iar Pierre Vaneck pe Manolios. Au urmat filme de mare succes ca “Legea” (1959), “Niciodată duminica” (1960), o “Fedra” modernă, în 1962, sau superproducţia “Topkapi” (1964), alături de Peter Ustinov. Cu acest din urmă film, regizorul se întoarce în studiourile americane, cu care va mai turna sporadic în anii următori.

În “Cel care trebuie să moară”, ca şi, mai târziu, în “Legea” şi “Topkapi”, apare şi fiul regizorului din prima căsătorie, cunoscut sub numele de Joe Dassin. Acesta va deveni unul dintre cei mai apreciaţi cântăreţi pop de limbă franceză, adulat pentru melodii ca “L’Été Indienne”, “De si tu n’existais pas” sau “Aux Champs-Élysées”. Joe Dassin avea să moară în 1980, la doar 42 de ani, în urma unui atac de cord survenit în Tahiti.

În Grecia, Dassin n-a stat degeaba. El şi Melina Mercouri au fost foarte activi în eforturile lor pentru restaurarea democraţiei în Grecia, din timpul “dictaturii coloneilor”. O dată dictatura căzută, Melina Mercouri devine ministrul Culturii, în guvernul democratic al ţării, şi desfăşoară o intensă campanie pentru readucerea frizelor Partenonului, aşanumitele marmure Elgin, de la British Museum din Londra, înapoi în Grecia. La puţin timp după ce moartea Melinei Mercouri, în 1994, îi desparte pe cei doi, Jules Dassin a obţinut titlul onorific de cetăţean grec, pentru lupta depusă, la rândul său, în favoarea restituirii celebrelor şi disputatelor frize.

“Grecia este în doliu din cauza decesului unui creator important şi al unui prieten adevărat”, a spus premierul grec, la aflarea tristei veşti. Acesta a adus un omagiu “energiei creatoare, combativităţii şi curtoaziei” regretatului regizor.

ÎNTRE DOUĂ CONTINENTE

Regizorul a preferat Grecia

Nominalizat drept comunist de către regizorul Edward Dmytryk în faţa comisiei lui McCarthy, în 1952, Jules Dassin a fost trecut pe “lista neagră” şi forţat să se mute în Franţa. Aici a devenit mult mai celebru şi mai plin de succes decât fusese vreodată în Statele Unite, unde realizase 12 filme, începând din 1941, printre care “The Naked City” (1948) şi “Night and the City” (1950).

În 1955, pentru filmul “Du rififi chez les hommes”, primeşte premiul de regie al Festivalului de la Cannes. Anul următor, ecranizarea după Kazantzakis participă la Festivalul de la Cannes, unde primeşte o menţiune specială, şi este nominalizată la Premiul BAFTA pentru cel mai bun film al anului. După stabilirea în Grecia, filmul “Niciodată duminica”, unde joacă rolul principal, alături de soţia sa, este prezentat, în 1960, la Cannes, unde Melina Mercouri câştigă premiul de interpretare, şi este nominalizat din nou la BAFTA şi la mai multe Oscaruri, printre care pentru cel mai bun regizor şi cel mai bun scenariu, ambele semnate de Dassin. Prin aceste nominalizări, Hollywoodul închide conflictul cu regizorul, dar, din păcate, artistul nu le mai aparţinea şi fusese adoptat de alte tărâmuri.