Această succintă caracterizare conturată de criticul literar Paul Cernat are rădăcini adânci în biografia Hortensiei Papadat-Bengescu. Dăm cuvântul, pentru început, distinsului critic, urmând să completăm apoi portretul închinat uneia dintre artizanii și artizanele romanului românesc modern.

Un magistrat orb își chinuie soția

„Știm de la unii martori că, înainte să se prăpădească (în 1949), bătrânul Nicolae Papadat, mai vârstnic cu zece ani decât Hortensia, ajunsese orb, cu mințile rătăcite (pare-se) și își cam chinuia soția, aproape infirmă și ea” – speculează Cernat.

Amănunte de culise am descoperit în amintirile lui Mihail Sevastos despre perioada în care fusese coleg cu Hortensia la „Viața Românească” – amintește în continuare Paul Cernat. Era prin toamna lui 1916, România intrase oficial în război cu Puterile Centrale, scriitoarea lucra la „Femeia în fața oglinzei”, iar Sevastos se îndrepta dinspre București spre Iași, în refugiu (pe vremea aia, Ibrăileanu și Stere combăteau de zor în cheie germanofilă).

O bătaie de obraz

În drum, Sevastos e găzduit peste noapte în casa lui Nicolae Papadat, pe atunci prezident al Tribunalului Putna. Hortensia îl primește cu brațele deschise, ca pe unul din familia ei literară, în schimb soțul (liberal antantist) îi bate obrazul oaspetelui, vădind grave nepotriviri de caracter politic cu confrații soției – povestește Cernat.

„La masa de seară s-a petrecut o scenă penibilă – nota în jurnalul intim Sevastos. Soţul dumneaei, gravul preşedinte al Tribunalului Putna – înalt, băţos şi cu mustăţile lungi – m-a judecat pentru politica externă a «Vieţii româneşti», m-a condamnat şi pe mine alături de directorul revistei şi puţin m-a cam şi repezit, cu toate că el era gazda, iar eu oaspetele… nepoftit, ce-i drept, dar totuşi oaspete”.

Sora de caritate eliberează „Balaurul”

„Va urma, pentru Hortensia, episodul (traumatic) de pe front, ca soră de caritate la Focșani, de pe urma căruia a rezultat romanul «de război» Balaurul (și aici, Nicolae Papadat s-a opus ca soția sa să se coboare la o așa îndeletnicire)” – mai consemnează Paul Cernat.

Urmarea urmării se cunoaște: mutată, împreună cu familia, la București (după lungi peregrinări prin țară), Hortensia schimbă magistratura critică intrând în sfera de influență a lui Eugen Lovinescu, dușman ireconciliabil al lui Ibrăileanu și antantist ca Nicolae Papadat – notează criticul literar.

O căsnicie de coșmar

Căsătorită cu un bărbat cu zece ani mai în vârstă decât ea (fără acordul părinților) tocmai pentru a scăpa de rigorile familiale impuse de colonelul Bengescu, tatăl autoarei, Hortensia cade din lac în puț, viața alături de Nicolae Papadat, doctor în drept la Liège, dovedindu-se a fi un coșmar.

Dovadă propriile mărturisiri (scrise) ale scriitoarei, consemnate atent de cercetătoarea Gabriela Omăt în deschiderea volumelor închinate Hortensiei Papadat-Bengescu în cadrul colecției Opere Fundamentale coordonate de academicianul Eugen Simion. Iată-le!

Ucisă zi de zi

Într-un caiet de note pentru romanul Străina – evocă Gabriela Omăt -, o însemnare din ziua de Sf. Petru și Pavel dezvăluie (ca și confesiunile din jurnalul intim, relatate de rarii cititori) cota extremă a tensiunilor pe care boala în fază finală a soțului le generează în viața domestică, marcată, de altfel, dintotdeauna de firea dificilă a magistratului.

Epuizată ea însăși de boală – mai menționează editoarea -, resimțind absența copiilor (una dintre fiice, Marcella, locuia în Franța) și tracasată de jenă financiară, scriitoarea nu-și mai reține patosul disperării: „În fața lui Dumnezeu și a oamenilor pot jura că el, zi de zi, ceas, de ceas, în adevăr mă ucide și că din pricina lui am această recidivă a boalei celei atât de rele. Acum să fiu imobilizată în pat, aci, ar fi cumplit. De aceea, deși nu am bani decât puțini de tot, am chemat pe dl. dr. prof. Drăgănescu”.

Un ceasornic încremenit

Impresionantă mărturie a celei care a scris Ciclul Hallipilor, menită să valideze o altă mărturie dramatică legată de fragilitatea Hortensiei și împărtășită în 1952 de Claudia Millian (O vacanță la Tușnad cu Hortensia Papadat-Bengescu): „Hortensia Papadat e bolnavă. I s-au stricat resorturile gândirii, i s-au ruginit minutarele aducerii-aminte. E un ceasornic încremenit pe o singură oră: ora morții”.

Hortensia avea să se stingă din viață trei ani mai târziu, în sărăcie lucie și abandon.

„Rușine literaturii române”

Jurnalul lui Nicolae Balotă reține momentele stânjenitoare ale înmormântării marii scriitoare, consumate la data de 8 martie 1955: „Rușine generației sale, rușine nouă, rușine romancierilor, rușine lui Vianu, rușine lui Cioculescu, lui Streinu, lui Perpessicius, lui Chinezu, tuturor criticilor și scriitorilor, rușine prietenilor ei de la Sburătorul, rușine literaturii române. Așa a fost înmormântată, fără discurs, fără prieteni, fără admiratori, ca un personaj din romanele sale, ilustra membră fondatoare a Romanului Românesc”.

În încheiere (și în ciuda acestei lungi alunecări în tristețe), o apreciere optimistă marca Eugen Simion: „Ce reprezintă, în totalitate, romanele Hortensiei Papadat-Bengescu? Ceea ce deja s-a spus: un moment esențial în evoluția romanului românesc. Este momentul prim, cel mai important al modernizării lui. Ciclul Hallipilor aduce o tipologie nemaiîntâlnită până atunci în epica noastră și, mai ales, vine cu un stil nou de a scrie. Un stil în care pătrund masiv eseul romanesc și analiza psihologiilor în mișcare”.

Te-ar putea interesa și: