Lansarea celor două bombe atomice de la Hiroshima și Nagasaki din 6, respectiv 9 august 1945 a fost comentată în multe feluri, atât „pro” cât și „contra”. Am auzit de mai multe ori expresia condamnării acelor bombardamente ca fiind nejustificate pentru că Japonia era pe punctul să fie învinsă.

Evident, dincolo de dimensiunea tragică a pierderii a peste 100 000 vieți omenești, atât atunci cât și la zeci de ani după, au fost mai multe calcule militare care au stat la baza acestei acțiuni de la Hiroshima.

Devenise clar, cel puțin, la momentul Yalta 1945, că lumea se îndrepta spre un Război Rece, adică pentru SUA și Marea Britanie, deja Germania era potențial învinsă, la orizont profilându-se  ridicarea actualului aliat URSS pe post de inamic în viitorul apropiat.

Cine a studiat oceanul de lucrări și documente publicate despre cele două lansări de bombe atomice a aflat că doar Hiroshima era țintită de la început, fiind un centru de producție militară și de aprovizionare pentru mașina de război japoneză.

Bombardamentul de la Nagasaki a fost in extremis. Ținta prognozată era mult mai la sud, era un obiectiv militar, dar vântul și ceața ar fi făcut imposibilă executarea misiunii, de aceea comandantul aeronavei militare a decis să lanseze bomba la Nagasaki.

Japonia comemorează 78 de ani de la atacul cu bombă atomică al SUA de la Hiroshima

Japonia a decis la 15 august să înceapă negocierile, iar capitularea a fost la 2 septembrie 1945. Aliații au asigurat Japonia că împăratul Hirohito nu va fi deferit justiției postbelice, iar comandanții săi au comis tradiționalul seppuku, adică sinuciderea cu un pumnal înfipt în piept.

Așadar, două elemente sunt relevante pentru ceea ce am putea numi rațiunea aruncării celor două bombe asupra Japoniei.

Primul este, evident, cel al somării Japoniei să capituleze. Este ușor să spui (cine nu știe tradiția  militară japoneză poate vorbi mult și bine) că Japonia era bătută. Războinicii japonezi ar fi continuat lupta mult și bine, cu pierderi pentru aliați, fiindcă în codul militar japonez nu exista noțiunea de capitulare. Ori, se știu zeci de cazuri de japonezi izolați prin Pacific, pentru care lipsa comunicării, războiul a continuat și zeci de ani.

Neștiind sau neacceptând finalizarea războiului, mulți luptători singuratici au fost găsiți și după 15-20 de ani de la momentul septembrie 1945.

Al doilea, mult mai evident, era  teroarea preventivă pentru Stalin. Întâlnirea pe Elba a trupelor americane și ruse în 1945 nu urma să fie o simplă strângere de mână și o reconfirmare  a ceea ce se discutase la Yalta în 4-11 februarie 1945.

Nici după Potsdam (17 iulie - 2 august 1945), SUA și Marea Britanie nu erau sigure că Stalin se va opri. Spionajul anglo-american știa că Stalin încă nu avea „Big A”, adică arma atomică (nici americanii n-ar fi avut-o dacă spionajul lor n-ar fi pus mâna pe know-how-ul nazist prin misiunile lui Moe „The Catcher” Berg), deci „Uncle Joe” merita o lecție, iar americanii i-au dat-o.

Oare de ce „Tătucul” de la Kremlin și prin 1949 tot mai avea coșmaruri în raport cu SUA încât și-a lăsat tovarășii comuniști din Grecia în plin război civil fără susținere? Memoriile lui Djilas nu mai lasă urmă de îndoieli! Stalin se temea de americani mult după 1945, cel puțin din cauza flotei.

Așadar, acum apare clar de ce au căzut acele două bombe atomice asupra Japoniei. Erau o lecție pentru „Tătucul” Stalin...