Satul Popeni din Vaslui pare, paradoxal, foarte departe de lume şi foarte aproape de România cea de la firul ierbii.

Popeni. Ce ironie onomastică! Oare celor de acolo nu ar trebui să le fie frică de Dumnezeu? Vorbim astăzi despre comunitatea din Popeni pentru că cel puţin 20 de săteni s-au îmbolnăvit de sifilis. Printre ei, patru-cinci fetiţe de 10-11 ani care se prostituează, şi cel puţin doi moşnegi.

Boala fetiţelor nu e ruşinoasă pentru ele; ruşinea e a întregului sat. Dar cuvântul ruşine e prea blând şi, raportat la grozăvia întâmplărilor, s-ar putea să nu fie cazul. Sunt curios al cui cap va cădea. Are habar ministrul de interne despre „minunăţia“ de la Popeni?

Sunt eu prea indignat sau acest caz ar trebui să fie pe ordinea de zi a primei şedinţe de guvern? Pentru cei care au deschis mai târziu televizoarele, iată povestea horror: pornind de la un fapt banal (da, o banalitate în zilele noastre!) - o mamă s-a plâns că fiica ei ar fi fost violată - s-a aflat că, în realitate, copila se prostitua de la vârsta de 9 ani.

Fetele au povestit cum aşteaptă ziua de pensie a unor bunici şi străbunici de 70- 80 de ani ca să le cumpere ăia biscuiţi Eugenia şi alte dulciuri în schimbul câtorva minute de plăcere bolnavă. Una dintre mame recunoaşte că ştia de mult ce se întâmplă, dar n-are ce face.

„Nu e numai fata mea, sunt mai multe“, zice femeia, crezând că, astfel, nenorocirea în care a lăsat-o să cadă pe fiică-sa e mai mică. Nu e. E uşor de imaginat condiţia familiilor ale căror fete sunt impresionate de un pachet de Eugenia. E uşor de imaginat mizeria.

Dar sărăcia nu explică tot. Am cunoscut mulţi oameni săraci. Trăim într-o ţară în care nivelul de trai e jos rău de tot. Dar mulţi dintre săracii pe care îi ştiu au mândria lor, au lupta lor cu viaţa şi, mai ales, au bine întipărite în suflet noţiunile de bine şi de rău. Îndărătul sărăciei din România, personificată azi de cazul Popeni, nu stau dune de nisip, gheţari, jungle sau cataclisme naturale.

Stă doar o vinovată lipsă de educaţie şi o mare doză de puturoşenie. Nu vreau să mă pun în locul celor despre care scriu ziarele aproape zilnic, dar nu pot să nu mă gândesc la o droaie de poveşti cu săraci care au refuzat să zacă. Întorcându-ne la satul Popeni, e limpede că sărăcia de pe uliţele şi din minţile acelor oameni are rădăcini mai profunde. Nu e Ev Mediu, e promiscuitate tălâmbă.

Imaginaţi-vă ce înseamnă grozăvia că patru-cinci fete, într-o localitate cu 3.000 de suflete, se prostituează. Înseamnă că toată lumea ştie, înseamnă glume porcoase şi, mai ales, înseamnă o depravare morală de care sunt vinovaţi cu toţii.

În Popeni e o absurditate şi să săruţi mâna popii. Un popă care se mulţumeşte să spună că grozăvia nu-l miră, de vreme ce el, marele moralist, nu mai e lăsat să predea la şcoala din sat. Mă întreb cât de liniştit se culcă seara preotul. Cât de împăcat cu sine e poliţistul care a avut sub nas, ani în şir, cazuri revoltătoare de pedofilie. Cât de mulţumit e primarul, gospodarul numărul 1 al satului adică.

Ce cărţi citeşte, oare, intelectualitatea locală? Cum ies pe uliţele satului cei care mai au încă ruşine? Despre comunitatea de acolo se poate spune orice, dar nu că ar fi una tolerantă; pare una de-a dreptul criminală. Ce popor e acela care le permite unor boşorogi să siluiască fete de 11-12 ani? Cică cine n-are bătrâni să-şi cumpere. Zicala asta nu se poate aplica în satul blestemat.