Crescut în Bronx, New York, de un tată originar din Odesa și o mamă cu rădăcini în Brest Litovsk, ambii părinți emigranți în America, micuțul evreu ortodox Harold Bloom a iubit încă din copilărie literatura și poezia. Cursul vieții viitorului inventator al canonului occidental n-a deviat de la cariera de dascăl, Bloom ocupând funcția de profesor la departamentul de limba engleză a Universității Yale din 1955 până în 2019!

Dincolo de viața banală de familie – Bloom s-a căsătorit în 1958 cu Jeanne Gould, femeie alături de care a avut doi copii – sau de spumoasele aventuri cu propriile studente, escapade devoalate cu lux de amănunte de revistele de peste Ocean, Bloom a rămas în istoria culturii universale grație unei cărți fabuloase: Canonul occidental.

Rivalii de la Școala Resentimentului

Publicată în 1994 și dezvoltând la proporții gigantice și strivitoare pentru scriitori slabi de înger și nu numai teoria anxietății influenței care l-a făcut celebru pe Bloom încă din 1973, Canonul occidental se dovedește astăzi a fi fost o profeție adevărată în contextul actualelor direcții critice și teoretice din studiile postcoloniale și de world literature, dar și din perspectiva programelor de literatură comparată și world literature din SUA. Faptul că timpul i-a dat dreptate nu poate decât să îl bucure pe vizionarul Bloom, care a rămas până astăzi un solitar în peisajul spațiului academic american printr-o virulentă și neobosită, chiar dacă uneori împinsă la extrem, apărare a esteticului. Fascinantă prin puterea de persuasiune și forța limbajului proprie lui Bloom, această carte stârnește reacții dintre cele mai diverse: iubită de adepții esteticului și de fanii lui Shakespeare, dar și puternic criticată de așa-numita Școală a Resentimentului care îi include pe urmașii lui Barthes, Foucault, Derrida, studiile postcoloniale și feminismul pentru respingerea radicală a oricărei forme de politică în ceea ce privește fenomenul literar, această carte nu va lăsa indiferent pe nici un intelectual cu adevărat interesat de literatură – nota profesorul Mircea Martin în prefața lucrării amintite și publicate la noi de Editura ART.

Campusurile universitare, invadate

Dar de ce sunt evaluate drept extrem de importante mesajele cărții lui Bloom? Răspunsul l-a schițat tot profesorul Mircea Martin: „Pentru a înţelege mai bine contextul în care o carte precum aceasta a devenit posibilă şi chiar necesară, ar trebui să ne întoarcem în urmă cu mai bine de treizeci de ani, când autori ca Foucault şi Derrida «traduceau» în termenii unei noi epistemologii istorice şi literare avântul contestatar al tineretului intelectual parizian. Caracterul opresiv al oricărei autorităţi ştiinţifice şi culturale, precum şi prejudecăţile discriminatorii ale activităţii intelectuale curente erau puse în evidenţă cu pasiune şi strălucire”.

Mai mult: „Acestor «maeştri de gândire» li s-au adăugat şi alţii, precum Lacan sau Roland Barthes, în condiţiile în care stânga intelectuală occidentală, în ansamblul ei, acorda un credit sporit unui marxism înţeles ca un fel de «doctrină a doctrinelor», pe care încerca în cel mai bun caz să o actualizeze, fără însă a o revizui esenţial. O asemenea atitudine decanonizatoare prin excelenţă s-a propagat pe diferite filiere şi în mai multe direcţii în campusurile universitare din Statele Unite unde a produs mai întâi deconstrucţionismul, apoi feminismul, multiculturalismul etc. Indiferent de domeniile lor de activitate şi de obiectivele specifice, toate aceste mişcări şi grupări sunt anticanonice în spiritul lor şi au şi provocat o reacţie în lanţ împotriva ideii înseşi de canonicitate”.

Cum au ieșit din manuale scriitorii valoroși

În continuare, dăm credit explicațiilor lui Mircea Martin: „Atacul anticanonic concentric viza în primul rând tradiţia însăşi, ordinea ierarhică pe care ea o presupunea şi o impunea, precum şi criteriul acestei ierarhii – valoarea estetică. În fapt, se contesta omogenitatea acestei tradiţii occidentale, se respingea exclusivismul estetic al selecţiei şi, în genere, caracterul restrictiv, arbitrar şi opresiv al autorităţii canonice. Cele mai numeroase şi pasionate energii polemice le-a stârnit însă ideea de centru întruchipată de canon. Paradoxul este că, până la apariţia cărţii lui Harold Bloom, toate aceste atacuri erau îndreptate contra unei cetăţi mai degrabă imaginare: nimeni până la autorul nostru n-a intenţionat să întocmească un corpus al operelor canonice ale Occidentului şi să definească respectivul canon”.

Marxism rudimentar

Canonul – aprofundează Mircea Martin – este tangibil numai în versiunea lui curriculară, şcolară şi universitară şi, nu întâmplător, de aici au pornit ostilităţile şi tot aici noile orientări au cucerit cele dintâi poziţii: departamentele de studii culturale din universităţi, cu politica lor inspirată, cu rare excepţii, de un marxism incredibil de rudimentar. Tot în acest domeniu educaţional s-au putut constata şi primele efecte ale schimbării canonului. Așa s-a ajuns – de data aceasta potrivit gândirii lui Bloom – ca autorii predaţi acum în şcoli să nu fie în nici un caz scriitori dintre cei mai buni, care se întâmplă să fie şi femei, africani, sud-americani sau asiatici, ci mai degrabă scriitori care nu au de oferit decât resentimente crescute ca parte integrantă a felului cum îşi înţeleg ei propria identitate. Corect, nu?

România, ignorată total!

De remarcat că în cărțoiul dedicat de Bloom valorilor occidentale nu există nici măcar un rând în legătură cu peisajul cultural est-european, deci nici românesc. Situație în care profesorul Mircea Martin își maschează elegant nemulțumirea: „Să nu se fi întrebat intelectualul de anvergură care este Harold Bloom ce se întâmplă în spaţiul cultural şi lingvistic (admit, inaccesibil) care i-a dat, totuşi, pe lângă Enescu şi Brâncuşi, pe Mircea Eliade, Emil Cioran şi Eugène Ionesco – ultimul citat, totuşi, în palmaresul francez?”.
Apoi: „ Dacă nici măcar aceşti autori de primă mână, care şi-au câştigat o reputaţie mai mult decât europeană, nu îşi găsesc loc pe lista lui Bloom şi n-au izbutit să îndrepte privirile acestuia spre cultura ai cărei exponenţi sunt, fie şi parţial, atunci ce ecouri internaţionale să mai aşteptăm de la marii şi greu traductibilii noştri poeţi moderni (Bacovia, Arghezi, Ion Barbu etc.), cărora am fi fost mulţumiţi să li se atribuie acum, la sfârşitul secolului, fie şi un rol «muzeal»! Nimeni nu-l acuză pe Harold Bloom că nu citeşte româneşte, dar mă întreb cine îl poate scuza că se comportă ca şi cum limba română n-ar fi produs nici o operă memorabilă şi, încă mai grav, ca şi cum n-ar fi fost folosită de nici o literatură!”

O poezie, un roman sau o piesă bună de teatru adună în ele toate tulburările omenirii, printre care şi teama de moarte”, Harold Bloom

Nu, nu, nu sunt ateu! Nu găsesc nimic amuzant în a fi ateu, așa că nu sunt!”, Harold Bloom

Te-ar putea interesa și: