Republica Moldova. Dacă treci prin localitatea Hârjăuca, la doar 72 km de Chişinău şi 25 km de Călăraşi, Maica Domnului îţi îndreaptă paşii, pe sfintele locuri ale Mănăstiri Hârjăuca. Este o perlă a țării moldave. Pe vechile moşii ale acesteia e situată în prezent Staţiunea Balneoclimaterică „Codru”. Pe fostele grădini călugăreşti, în perioada URSS, au fost înălţate clădirile unuia dintre cele mai vestite sanatorii de pe atunci, cu mai multe alei amenajate şi un teren de dans.

Vara-toamna, pe acele locuri, descoperi o lume plină de miresme şi culori divine, izvoare tămăduitoare şi, desigur, aşezământul monahal renăscut din cenușă, care a aparținut unor generaţii de călugări îmbunătăţiţi. Descoperi fructe și ciuperci neotrăvite, aer curat, plin de pace și liniște. Sanatoriul, dar și mănăstirea sunt îndrăgite de mulți străini, care vin pentru odihnă și tămăduire, beneficiind și de prețuri rezonabile pentru ei.

Fenomenul lingvistic și istoric al locului

Regăsim Hârjauca ca pe o lume semi-dispărută, spre care aspirăm în gândurile noastre tainice...nealterată chiar. O lume rămasă la porțile Raiului, de refugiu pentru multă lume, în căutare de liniște și tămăduire. Este uimitor cât de izolată e localitatea cu denumire omonimă, unde se vorbește limba ucraineană veche de urmașii celor care au fost aduși în secolul al XIX-lea de arhimandritul sârb Spiridon Filipovici la construcția așezământului monahal.

Nu au fost naturalizați, așa cum era de așteptat. S-au stabilit cam în trei sate călărășene, unde se vorbește mai mult ucraineană și foarte puțină română. Majoritatea localnicilor nici nu pot vorbi „moldovenește”.

 Mănăstirea Hârjauca a renăscut din cenușă

Zece suflete de monahi reclădesc pe lumină o mănăstire semi-dispărută. Nu doar cu fresce sau icoane unicate, realizate de pictori creştini din secolele XIX-înc.XX şi apoi distruse în doar trei decenii de comunism. Dar și cu un parc de excepție, locuri divine, ape minerale, unde oamenii își tămăduiau și sufletele, dar și trupurile.

Nu mai există demult cunoscutul centru român spiritual ortodox de la Hârjauca, cu o bibliotecă de sute de volume editate la Bucureşti, Iaşi, Kiev, Sankt-Petersburg ori Veneţia. La 1918, stareț al acelor frumuseți era viitorul patriarh al României – Nicodim Munteanu, care avea sarcina de a reorganiza Biserica din această provincie românească.  Aleea brazilor aduși din Bucovina, inaugurată în 1920, mai aminteşte de vrednicii păstori, care au fost într-adevăr „pildă de virtute şi desăvârşire spre binele credincioşilor şi spre slava numelui lui Dumnezeu”.   

 În amintirea primului Parc Naţional din Basarabia

Puţinii părinţi de acum se nevoiesc și fac eforturi importante de a fi pildă în viaţa monahală. Desigur, la Hârjăuca nu mai domneşte atmosfera de început, însă monahii care muncesc mai mult la construcţii, îşi împart rugăciunile cu pelerinii şi pacienţii din sanatoriu. Le ung rănile sufletești și trupești cu untdelemnul sfințit de liturghii, slujbe de sănătate și nevoință. Tratamentul sanatorial este îmbinat cu cel de mănăstire.

Dacă hoinăreşti prin pădurea de fagi seculari din preajmă, de pe dealul ce uneşte cerul şi mănăstirea, descoperi ca în palmă  ruinele primului Parc Naţional din Basarabia, care avea vreo zece hectare, distrus în anii `40. Ce-a mai rămas din el? Cinci întinderi buruienoase, unde au existat lacuri, concepute sub formă de cascade. Încerci doar să-ţi imaginezi foişoarele de meditaţie, încărcate cu icoane, aleile superbe, pline de flori şi arome, care încântau privirile celor mai indiferenţi. S-a mai păstrat un singur lac, unde a existat cândva unul dintre cele mai atractive havuzuri din imperiul rus de cândva.

Cum a apărut Hârjauca sufletului basarabean

Frumuseţile imaginate din prezent, în trecut au fost creaţia arhimandritului Spiridon Filipovici, sârb de naţionalitate, care a oblăduit cu înţelepciune mănăstirea între 1819-1846 şi a rămas în istoria românilor basarabeni ca unul dintre cei mai culţi ierarhi de peste Prut. A fost o personalitate de o cultură aleasă, care cunoştea vreo nouă limbi. După ce călătorise prin capitalele europene, și-a lăsat neamul bogat de pe malurile Mării Adriatice şi, impresionat de farmecul Basarabiei, s-a așezat cu traiul în „inima” codrilor noștri.

Tot ce agonisise minunatul păstor, a investit în construcţia unei mănăstiri neobișnuite, care ne-a rămas până astăzi, cu lumea sa semi-dispărută, dar pe care obștea monahală cu ajutorul creștinilor o readuc la viață parțial, indubitabil. A plecat la Domnul tot în mănăstirea apelor sfinte, la Hârjauca, așa cum și-a dorit, de fapt.

Primul stareț sârb a transformat mănăstirea într-o legendă

Prietenul lui Spiridon Filipovici, Nicolai Nadejdin, un profesor de la o catedră de arte frumoase din Moscova, după ce îl vizitase pe vestitul arhimandrit în mănăstirea sa, scria în presa vremii despre Hârjauca: „..cinci lacuri coboară din deal, formând o cascadă gigantică. Îmi făcea impresia că văd un şirag de perle sclipind pe pieptul unui uriaş, capul căruia se uneşte cu cerul”. Tot pe vremea lui Spiridon Filipovici, au fost descoperite mai multe izvoare cu apă de leac, ce izvorăsc și astăzi din miezul pământului şi se filtrează prin rădăcinile de fagi.

Acum pe călugări nu-i mai pasionează ideea refacerii parcului naţional. Îşi doresc un singur lucru: să definitiveze lucrările de reparaţii ale tuturor edificiilor mănăstirești, pe care sanatoriul le-a retrocedat cu chiu şi vai în stare avansată de degradare, la începutul anilor `90. Arhimandritul Chiril, actualul stareț de la Hârjauca, pentru EVZ, a spus  că un stat de drept ar fi cazul să restituie mănăstirii călărășene toate proprietăţile.

Trandafiri pe osemintele ce odihnesc sub un fost teren de dans

În Biserica de vară cu hramul „Înălţarea Domnului” bucură, întâi de toate, valoroasele fresce, realizate la sfârşitul secolului al XIX-lea de importanţi pictori de atunci, în frunte cu academicianul Pavel A. Shilingovschi. În anii `50 picturile murale, adevărate opere de artă, au fost acoperite cu patru straturi de var şi vopsea.

După care, în anii `80, timp de opt ani de zile, au fost salvate  cu mult greu de o echipă de pictori, condusă de Vasile Negruţă, fost director al Muzeului Naţional de Artă din Chișinău. Acum cea mai mare îngrijorare a oamenilor de artă este ca frescele să nu ajungă pe mâna unor pseudo-specialişti, care să le sluţească, în cazul unei reparaţii, aşa cum s-a întâmplat cu mai multe biserici basarabene. Pictura de la Hârjauca necesită restaurare profesionistă și responsabilă.

Locul de veci  al lui Spiridon Filipovici din interiorul lăcaşului sfânt, acoperit cu o lespede de granit,  a scăpat ca prin minune de atingerea barbară. Mormintele preoţeşti din afară au fost nivelate şi transformate într-un teren de dans, în perioada sovietică, iar după redeschiderea mănăstirii, acolo se plantează trandafiri.

În stânga altarului, se mai văd semnele lăsate de gloanţe, pe locul unei icoane „Intrarea Mântuitorului în Ierusalim”. A fost loc de distracţie pentru pacienţii din sanatoriu, pasionaţi de tragerea la ţintă, după închiderea mănăstirii. Biserica de iarnă şi reşedinţa mitropolitului au ars într-un incendiu. Starețul Chiril ne povestește cu bucurie că obștea monahală, cu ajutorul credincioșilor, le-a refăcut parțial.

Fuga peste hotare și raiul părăsit de acasă 

Arhimandritul Ananie, blagocinul de la Mănăstirea Hârjauca, s-a lepădat de lume prin 1998. „Asta mi-a fost chemarea de la Dumnezeu. Am vrut să studiez la seminarul de la Căpriana, dar n-am reuşit, deoarece acesta a fost transferat la Chişinău. N-am vrut să revin în lume. Am avut un duhovnic la Căpriana, pre nume Anatolie Năstas, care mi-a îndrumat paşii şi mi-a dat atâta învăţătură creştinească şi de viaţă, cât nu aş fi putut obţine în seminar.  În scârbă, îmi spunea câte un cuvânt de alinare, adesea alergam la el după un sfat duhovnicesc”, mărturiseşte părintele Ananie. S-a ataşat părintele de mănăstire şi uite că a fost trimis la Hârjauca, unde împreună cu alţi fraţi are ascultare.

Încearcă să mă convingă cât de importantă este acea oază de ortodoxie pentru oameni. „Orice mănăstire este construită prin binecuvântarea Maicii Domnului şi locurile acestea sunt alese tot de ea. Deşi suntem puţini, aşteptăm ca Dumnezeu să ne mai trimită prin harul său oameni care doresc să trăiască la mănăstire. Încercăm să readucem farmecul acestor locuri pentru oameni. Păcat că mulţi dintre creştini călătoresc mai mult prin diverse ţări şi nu ştiu ce mănăstiri şi regiuni dumnezeieşti avem în Republica Moldova. Să îmbogăţim tezaurul nostru şi să nu admirăm doar pe cele din străinătate”, îndeamnă egumenul.

Monahii sunt mulţumiţi de ajutorul pe care-l primesc de la Dumnezeu, dar și cu cel de la creștinii cu suflet mare, în refacerea mănăstirii. Nu mai dansează nimeni pe oseminte, iar ceea ce se poate renaşte, renăște din cenuşă, grație celor buni!

Pâine şi apă pentru suflet, unde Cerul se unește cu pământul

În preajma marii sărbători a „Adormirii Maicii Domnului”, din 28 august (stil vechi), starețul Chiril și părintele Ananie îndeamnă oamenii să se apropie mai mult de locurile sfinte, „deoarece sub acoperământul Măicuţei alergăm când avem nevoie. Din păcate, mai mult, în necazuri.  Să ne amintim de minunatul moment biblic, când au fost chemaţi toţi apostolii să se convingă că Maica Domnului s-a înălţat cu trupul la Cer, iar sfântul ei omofor l-a dat în văzduh apostolului Foma”.

Părinții de la Hârjauca sunt siguri că şi peste Prut a renăscut adevăratul monahism. Celor dezamăgiţi de năravul clerului de azi, egumenul Ananie le mărturiseşte pilda omului care intră într-o livadă. Dacă vei întâlni un copac uscat sau fără  roadă, nu deznădăjdui. Cine caută, va găsi pomul roditor şi mierea cea bună şi tămăduitoare. Iar acestea, zice-se, există şi la Hârjăuca. Din beciul secular, călugării te vor întări cu puţin vin, preparat după reţetele bătrâneşti şi cu pită şi miere neînchipuit de aromată, servite apoi cu un Cuvânt pentru suflet.