Grupurile de luptători anticomuniști, conduse de col. Gheorghe Arsenescu, au căzut pradă Securității după ce unii dintre membrii lor au cedat torturii și au dat declarații amănunțite

AUTOR: Radu Petrescu-Muscel

Citind cartea „Istoria trădării la români”, a lui Mircea Bălan, vom înţelege mai uşor cum a fost posibil ca majoritatea grupurilor de rezistenţă armată anticomunistă din România să fie anihilate prin trădare, cu preţul unor suferinţe imense pentru acest popor năpăstuit, cobai folosit în experimentele de laborator de tip comunist.

Istoria universală abundă în trădări mai mult sau mai puţin spectaculoase, în care rolul serviciilor secrete nu este atât de eficient pe cât pare a fi. Prin prisma experienţei personale – cazul familiei mele muşcelene – am încercat să dezleg enigma anihilării atât de rapide a grupului „Haiducii Muşcelului”, condus de colonelul câmpulungean Gheorghe Arsenescu, martirizat în 1962.

Punând cap la cap informaţii culese dintr-o literatură bogată pe această temă, multe din ele bătându-se cap în cap, dar şi pe baza consultării dosarelor întocmite de Securitate membrilor familiei mele (inclusiv al meu personal, D.U.I.) şi aflate azi în posesia C.N.S.A.S., am reuşit să aflu adevărul şi să identific un aspect extrem de important, acela al rolului decisiv pe care l-a avut trădarea.

Pregătiri inutile pentru venirea americanilor

Pe 2 noiembrie 1946, Gheorghe Arsenescu este scos din cadrele active ale armatei cu gradul de locotenent-colonel, iar pe 18 august 1947 este trecut în rezervă cu gradul de colonel. Avea doar 40 de ani.

Încearcă să se adapteze din mers la viaţa civilă, înfiinţând o fermă zootehnică şi aprovizionând cu produse lactate piaţa câmpulungeană, oraşul său natal. Restricţiile tot mai numeroase impuse micilor întreprinzători îl transformă rapid în „sabotor economic“, fiind condamnat la 6 luni de închisoare chiar în vara anului 1947

 Nu se supune, se ascunde şi, în primăvara anului 1948, pe baza prestigiului acumulat în timp în regiune, în special în rândul vârfurilor PNL-Gh. Tătărescu, constituie nucleul unei organizaţii de rezistenţă în comuna Cetăţeni- Muşcel, cu ramificaţii în perimetrul Rucăr-Dragoslavele-Câmpulung- Măţău-Stoeneşti.

Ascunderea liberalilor în munți

Fost ofiţer de stat major al unei mari unităţi militare în război (Divizia 2 Vânători de Munte), Arsenescu intenţiona ca, în funcţie de contextul internaţional şi de consolidarea organizaţiei sale, să poată acţiona la un moment dat pentru blocarea comunicaţiilor rutiere cu Transilvania prin controlarea triunghiului Câmpulung- Braşov-Târgovişte. Dacă vin, totuşi, americanii? Nici vorbă să mai vină, îi adormise Kim Philby.

FOTO: Rastel cu armele partizanilor

Planul său prevedea într-o primă etapă facilitarea ascunderii în munţii Muşcelului a unui grup limitat de prieteni liberali, camuflarea, paza şi libertatea de mişcare urmând a fi asigurată de un grup de protecţie („elemente dispersate”, jargon securist pentru desemnarea fugarilor în munţi), iar sprijinul logistic de către susţinători discreţi rămaşi în localităţile de domiciliu („elemente nedispersate”).

Înainte de ultimele alegeri democratice din decembrie 1937, judeţul Muşcel era un puternic fief liberal şi ţărănist. După 23 august 1944, comuniştii sprijină disensiunile din rândul liberalilor şi obţin sprijinul facţiunii conduse de Gh. Tătărescu, formând un bloc electoral care, cu sprijinul masiv al ocupantului sovietic, falsifică grosolan rezultatele alegerilor din noiembrie 1946, câştigate în realitate la scor de partidul naţional-ţărănist condus de Iuliu Maniu şi Ion Mihalache.

Pentru că alegătorii liberali se concentrau în mare parte în mediul urban şi doar în anumite comune, colonelul Arsenescu constată, spre surprinderea sa, că în zona în care intenţiona să acţioneze trebuie să solicite şi sprijinul unor persoane care făceau sau făcuseră parte şi din alte partide, inclusiv comunişti şi chiar persoane fără afiliere politică, care i se alătură, dar cu o oarecare timiditate, pentru că Arsenescu nu era o persoană foarte cunoscută în mediul rural. Printre aceştia, se aflau inclusiv persoane urmărite de vechile instituţii ale statului, Siguranţa şi Jandarmeria.

„Tarzan” intră în rețeaua colonelului Arsenescu

La jumătatea lunii iunie 1948, în zona Stoeneşti- Cetăţeni, apare şi un fugar dâmboviţean, urmărit în toată ţara pentru sustragerea de la o condamnare de 8 ani închisoare pentru rebeliunea organizată cuprilejul alegerilor de la 19 noiembrie 1946.

Traian Marinescu-Geagu (25 de ani), un tânăr ţărănist, dejucase prin forţă, împreună cu alţi doi tineri, planurile faimosului prefect de Dâmboviţa, Gogu de a falsifica alegerile în comuna Izvoarele, arzând urnele de vot umplute din timp cu buletine ştampilate „Soarele” (semnul electoral al comuniștilor), în lipsa delegaţilor partidelor de opoziţie.

Musafirul lui Ion Mihalache și Ion Diaconescu

De statură herculeană (în 1945 fusese acuzat de moartea a doi soldaţi sovietici), fugarul se mută timp de un an şi jumătate pe la diverşi cunoscuţi din cele trei judeţe învecinate (Dâmboviţa, Muşcel şi Argeş). Printre altele, ajunge la Ion Mihalache, în Dobreşti, dar şi la Ion Diaconescu, în Boţeşti.

În iunie 1948, a fost găzduit timp de 2 zile la unchiul său din Stoeneşti, preotul- profesor Gheorghe Cotenescu, fost deputat de Muşcel şi bun prieten cu colonelul Arsenescu încă din anii ’30. Garantat într-un fel de acesta, este preluat de acolo de către oamenii lui Arsenescu şi dus spre Dragoslavele, de unde au urcat cu toţii în Muntele Roşu, unde erau aşteptaţi de Arsenescu, Alexandru (Sandu) Alexandrescu, Gheorghe Hachenzellner, fraţii Ion (Ţică) şi Gheorghe Purnichescu, Purnichi şi Ivan.

Partizanii

În scurt timp, reuşeşte să cunoască întreaga reţea pe care Arsenescu reuşise să o construiască în timp. Toamna se lasă repede în munţi şi pe muşcele, iar Arsenescu e conştient de faptul că iarna pot fi descoperiţi mult mai uşor în deplasările lor. După câteva antrenamente specifice, decide ca toţi cei din munţi să se retragă în localităţile de domiciliu şi să aştepte venirea primăverii anului 1949, cu regrupare la data şi în locul pe care urmează să îl decidă. Inclusiv el face acest lucru, ascunzându- se la Bucureşti pe un nume fals.

După depunerea jurământului simbolic, fiecare element dispersat primise un nume fictiv, iar lui Geagu, datorită constituţiei sale atletice şi forţei sale (fişa personală întocmită la arestare indică o înălţime de 1,85 metri), i se repartizase numele de „Tarzan”, primind şi gradul onorific de căpitan.

În așteprarea ordinului de regrupare

După ce se ascunde pe la mai multe gazde din comune dâmboviţene, simţindu-se urmărit, revine în Muşcel şi de Crăciun ajunge la Sandu Alexandrescu (19 ani), în Dragoslavele.

Acesta, mâna dreaptă a colonelului Arsenescu, pe care îl ajutase în cadrul fermei zootehnice şi căruia îi ascunsese armele, îl primeşte cu toată încrederea, iar în momentul în care Geagu îl anunţă că nu-i mai convine să stea acolo, reuşeşte să-l convingă să mai rămână până pe la jumătatea lunii februarie, în aşteptarea ordinului de regrupare ce trebuia să vină din partea colonelului Arsenescu.

Nemulţumit de neprimirea ordinului de regrupare, Geagu preia iniţiativa şi îi cere lui Sandu Alexandrescu să îl ajute cu un mijloc de transport cu care să se întoarcă noaptea la Izvoarele. În aceste condiţii, Alexandru Catrinu îl preia cu şareta şi îl duce în comuna natală.

Cum a adormit Geagu cu grenada în mână

Pe 18 februarie, Direcţia Regională a Securităţii Poporului din Piteşti (condusă de col. Mihai Nedelcu) primeşte din partea Securităţii Judeţului Dâmboviţa primul raport cu semnalizarea prezenţei „banditului” în zonă.

Precauţi, cei din Piteşti recomandă menţinerea unei urmăriri discrete şi identificarea cercului său de cunoscuţi, în vederea organizării arestării. Între timp, Geagu se ascunde o lună prin păduri, dar pe 18 martie se decide să meargă la cunoscuţii săi din Gheboieni. Nu îi găseşte şi atunci revine în zorii zilei următoare la Izvoarele.

FOTO: Declarația lui Sandu Alexandrescu obținută prin tortură SURSA: CNSAS

Ameţit probabil de băutura pe care o consumase în cârciuma din Gheboeni, dar şi din teribilism, ia cu asalt şi arestează funcţionarii cooperativei şi primăriei din Izvoarele, aflate în aceeaşi clădire, întrerupând comunicaţiile cu comuna Voineşti, de pe şoseaua Câmpulung-Târgovişte. Este ajutat de Sandu Alexandrescu, care luase cu el armament de pe munte.

Atacul

Alertate, autorităţile din Voineşti, Miliţia şi activiştii PMR din conducerea, formează o echipă pe care o trimit la Izvoarele. În drum spre casă, Geagu observă prezenţa unor persoane suspecte în locuinţa de vizavi şi, atacat cu foc, ripostează lansând o grenadă ofensivă ce-l răneşte mortal pe activistul de partid Nicolae Vasile. Apoi se ascunde la liziera pădurii şi aşteaptă să vadă consecinţele faptelor sale. Adoarme cu o grenadă armată în mână şi se trezeşte la zgomotul produs de explozia acesteia. Rănit, ajunge cu greu în dreptul casei sale, fiind capturat viu de către organele de Miliţie care încearcă mai întâi să-l ducă la Spitalul din Voineşti.

Între timp apare maşina trimisă urgent de Securitatea din Târgovişte care îl preia şi îl duce la Spitalul judeţean. După acordarea primului ajutor, sub atentă supraveghere, este transportat în sediul Securităţii locale care anunţă la Piteşti capturarea primului membru al grupării „Haiducii Muşcelului”, conduse de colonelul Gh. Arsenescu.

Cedează torturii și trădează

În aceeaşi zi, 19 martie 1949, este preluat de o echipă venită special din Piteşti, condusă de căpitanul Ion Cârnu. Anchetat şi torturat sălbatic, lipsit de experienţa vieţii, tânărul cedează şi semnează prima declaraţie pe 23 martie 1949.

Informaţiile bogate astfel obţinute îl determină pe cpt. Cârnu să recomande superiorului său, col. Nedelcu, declanşarea imediată a arestărilor. Pe 24 martie, primii arestaţi de către Securitatea Judeţeană Muşcel vor fi gazdele: preotul-profesor Gheorghe Cotenescu din Stoeneşti (unchiul lui Geagu, cel care-i oferise 2 zile adăpost în iunie 1948) şi Alexandru (Sandu) Alexandrescu (element dispersat, dar şi gazdă în iarna 1948/1949).

Pentru cpt. Cârnu este suficient să obţină de la Sandu Alexandrescu, în doar câteva ore, pe 25 martie, prin metode similare, confirmarea informaţiilor din declaraţia lui Geagu datată 23 martie 1949. Spre meritul preotului Gheorghe Cotenescu, singurul lucru pe care îl obţine „cu linguriţa”, pe 29 martie, din partea acestuia, este confirmarea găzduirii nepotului său timp de o săptămână (!).

Tortura barbară şi umilinţele îngrozitoare la care fusese supus preotul îl făcuseră pe acesta să declare un interval mai mare, dar nu destăinuse numele celorlalţi găzduitori sau membri ai organizaţiei, deşi Geagu avusese timp să-i spună tot felul de lucruri în casa din Stoeneşti.

Trădătorul care a înfipt baioneta în cadavrul unui securist

Valul de arestări înghite astfel 24 de persoane numai până la 31 martie 1949. Colonelul Arsenescu înţelege imediat că organizaţia lui este anihilată, chiar propria sa viaţă fiind pusă în pericol.

FOTO: Benone Milea FOTO: CNSAS

Militarul de carieră ştia de pe frontul antisovietic că singura lui şansă de supravieţuire rămâne punerea imediată în funcţiune a unui alt nucleu de rezistenţă, care să abată atenţia urmăritorilor şi să disperseze forţele acestora.

Astfel, pe 1 aprilie 1949, pleacă definitiv din Bucureşti şi ajunge în comuna Nucşoara, unde ştie că poate conta pe sprijinul membrilor familiei învăţătorului Ion (Iancu) Arnăuţoiu, vechi ţărănist.

Scapă din capcana Securității

Când colonelul ajunge la Nucşoara, reuşeşte să-i convingă pe membrii familiei Arnăuţoiu că, în faţa consolidării puterii regimului comunist, singura soluţie o reprezintă opunerea făţişă.

Îi asigură că este în contact cu alte grupări similare din ţară, inclusiv cu ambasade străine, şi obţine un sprijin condiţionat. Pe parcurs, grupul se divizează, cu conducători şi zone de acţiune învecinate.

Cu Securitatea pe urme, reușește să scape pe 18-19 iunie 1949 dintro primă capcană realizată prin înconjurarea locuintei părinţilor fraţilor Arnăuţoiu. Securitatea înregistrează primele două victime.

Fidelizarea agentului dublu

Pentru a-şi dovedi loialitatea faţă de noul său conducător, tânărul Benone Milea din Domneşti, care făcea un joc dublu (ar fi vrut să fie primit în Securitate!), înfige demonstrativ baioneta, în faţa lui Arsenescu, în cadavrul unuia din securişti, exact cel care îl racolase în scopul identificării şi neutralizării partizanilor.

Între timp, un alt tânăr, Cornel Drăgoi, fiul preotului din Nucşoara, îi identifică poziţia ambiguă şi-l anunţă pe Arsenescu de prezenţa unui trădător în rândurile lor. Acesta îi confirmă bănuielile şi-l anunţă că l-a „avansat” pe Benone Milea la gradul de sublocotent pentru curajul dovedit cu baioneta, tocmai pentru a-i slăbi ataşamentul faţă de Securitate şi a-l determina să treacă de partea sa.

Trădările se amplifică, pe lângă Benone Milea apar şi alţii, iar colonelul Arsenescu îşi dă seama că se află pe un teren minat, unde nu cunoaşte aproape nimeni, iar loialitatea tuturor celor din jurul său poate fi pusă oricând sub semnul întrebării.

Arsenescu nu a mai prins amnistia

În aceste condiţii, în octombrie 1949, după ce scapă din alte două confruntări dure cu Securitatea, se va da la fund şi va încerca să facă Securitatea să creadă că a murit sau că a părăsit pentru totdeauna zona Muşcelului.

Reuşeşte astfel să se ascundă aproape 10 ani de zile în cartierul Livadia din Câmpulung, în locuinţa bătrânului Apostol Poştoacă, dar o mică neglijenţă din partea sa face ca prezenţa sa acolo să fie semnalată Miliţiei de un vecin, sau mai degrabă de chiar fiul lui Poştoacă, fost agent de Siguranţă, şantajabil.

Arestat pe 1 februarie 1960 de echipele Securităţii din Piteşti, va fi condamnat la moarte şi executat pe 29 februarie 1962, cu doar doi ani înaintea amnistierii deţinuţilor politici din 1964. Nu a avut aceeaşi şansă ca Ion Gavrilă Ogoranu, conducătorul partizanilor de pe versantul nordic al Munţilor Făgăraş.