Chiar dacă Legea fundamentală a fost făcută poștă de Traian Băsescu prin stoarcere de interpretări favorabile și de Klaus Iohannis prin folosirea ca tonomat al propriilor ranchiune, totuși, fie și ca semn de respect, s-ar cuveni să ne mai aruncăm o privire asupra articolelor care o alcătuiesc.

Ar fi prilejul de a fi surprinși de conținutul punctului patru al articolului 1:

„4) Statul se organizează potrivit principiului separației si echilibrului puterilor – legislativă, executivă și judecătorească – în cadrul democrației constituționale.”

Surprinderea s-ar explica prin ceea ce am putea numi discrepanța de tip moldo-valah dintre Lege și aplicarea ei în realitate. Realitatea postdecembristă ne-a obișnuit cu o Președinție trecînd drept putere în sine și, prin asta, participînd la necesarul echilibru al puterilor în statul de drept. Constituția din 1991 ne arată însă că în România postdecembristă nu există Putere Prezidențială. Există doar putere legislativă, putere judecătorească și putere executivă. Oricît de ciudat le-ar suna celor încredințați că Președintele e un arbitru al puterilor în stat, un fel de Zeus uitîndu-se la muritori prin crăpătura perdelei de la Olimp, președintele e parte a puterii executive. Altfel spus, președintele împarte cu guvernul responsabilitățile tipice Executivului. Părinții Constituției i-au zis acestei femei cu barbă Republică semi – prezidențială.

Cum au ajuns Părinții Constituției la această schizofrenie care a costat și costă România prin adîncirea neașezării sale eterne e o altă chestiune, de care ar trebui să se ocupe istoricii.

Noi ne vom ocupa de consecințele practice ale acestei situații în România coabitării dintre Președinte și Coaliția majoritară. Cînd s-a croit această capră-varză, sub neghiobia românească de a gîndi doar clipa, fără a trece dincolo de ea nici măcar cu un minut, mandatul președintelui era de patru ani, ca și cel al parlamentului. Alegerile parlamentare aveau loc în același timp cu cele prezidențiale. Președintelui îi era ușor să fie parte a Executivului. Deoarece Guvernul era dat de partidul din care făcuse parte și din care mai făcea parte, practic președintele era șeful Executivului. Conflictele cu premierul erau fie imposibile, fie lesne tranșate de partidul premierului, aflat la cheremul președintelui.

Coabitarea, ivită o dată cu Traian Băsescu, a adus o realitate nouă dominate de provocări la care părinții republicii semi-prezidențiale, acest monstru asemănător Virginei Gravide, nu s-au gîndit o clipă. Una dintre aceste provocări e rezumată de întrebarea:

Cum reușește Președintele, aparținînd unei alte partide politice decît premierul, să-și concretizeze prerogativele de parte a Puterii Executive ?

A fost o întrebare nu numai teoretică, dar și pragmatică, dureros de pragmatică.

Prin caracterul de republică semi -prezidențială, s-a instituit ceea ce s-a numit dubla cheie în cazul unor decizii, nu puține de altfel. Asta înseamnă, contrar propagandei PSD-iste, că în cazurile în care președintelui i se cere semnătura, aceasta nu e de tipul semnăturii primarului. El, președintele, are dreptul să-și spună cuvîntul în aprobarea unei propuneri venite de la Guvern. Cînd președintele era și șeful partidului de Guvernămînt lucrurile erau simple. Înainte de a propune o numire – de șef la DNA, de exemplu – premierul se consulta cu președintele. Cît din decizia luată ținea de voința premierului și cît de voința președintelui e o chestiune de subtilitate. Deoarece întregul regim purta numele președintelui – regimul Iliescu, regimul Constantinescu, regimul Băsescu – erau rare situațiile (cum s-a întîmplat în cazul lui Radu Vasile) cînd premierul intra în conflict public cu președintele de aceeași culoare politică. Coabitarea a adus cu sine o provocare căreia pentru a-i se răspunde se cere celor două părți lăsarea deoparte a orgoliilor, a intereselor mărunte ale fiecăruia, de dragul interesului național. Pentru că nimic nu poate fi mai dăunător interesului național decît blocarea dublei chei, pentru că în joc intră hachițele, tulburările provocate de durerile de burtă, vanitățile sau și mai grav interesele personale.

Prima condiție, așadar, a unei coabitări care să nu provoace pagube interesului național stă în subordonarea actelor și vorbelor președintelui minimului patriotism.

Nu e singura condiție.

Coabitarea, cu a sa nenorocită dublă -cheie, solicită din partea președintelui o minimă capacitate de negociere, dublată de pragmatism. Pînă la urmă în cazul unei decizii cu dublă cheie important e ca problema să se soluționeze într-un fel sau altul pentru ca treburile Republicii să meargă înainte. Orice blocaj e mai rău decît orice altă soluție considerată rea.

Desigur, în cadrul coabitării, președintele poate avea față de o decizie luată de Guvern un punct de vedere contrar. Dictat fie de programul său politic, fie de viziunea sa de președinte, presupusă a fi sub puterea interesului național. Președintele are dreptul, ba chiar și datoria, să nu semneze ca primarul. El poate respinge propunerea venită de la Guvern. Cu o singură condiție, decisivă în lumea de azi. Ca acest gest să nu treacă în ochii opiniei publice drept rezultatul unui Așa vrea eu, că de aia sînt președinte! Refuzul de a semna o propunere trebuie să apară opiniei publice drept expresia unei poziții obiective, ținînd de interese mult mai înalte decît cele presupuse a fi ascunse în decizia Guvernului. Pentru aceasta președintele trebuie să iasă în fața națiunii, să se explice, să se justifice, să convingă că n-a avut încotro. El n-are nimic cu Guvernul, cu partidul de guvernămînt, dar nu poate fi de acord cu propunerea, deoarece aceasta e așa și pe dincolo.

Prima mare încercare pentru România ivită din coabitare a avut loc în perioada mandatului lui Traian Băsescu. Președintele de atunci a trebuit să concretizeze principiul dublei – chei atît în cazul guvernării minoritare Tăriceanu, cît și în cazul Guvernării USL. Nu se poate spune că Traian Băsescu n-a făcut față acestei provocări. În unele cazuri, negociind din greu, cum a fost cel al blocajului ivit din desemnarea șefilor de la DNA, DIICOT și Parchetul General. Alteori ieșind în fața națiunii, cu Constituția în mînă și explicînd de ce a refuzat o anumită propunere. Neîndoielnic, unele decizii nu țineau de interesul național și, la o privire mai atentă, dibuiai sofistica. Da, dar important pentru români era imaginea unui președinte pe care l-a obligat la refuz o forță obiectivă și nu propriile hachițe, multiplicate de fierberea hormonilor.

A venit la președinție Klaus Iohannis. Un ageamiu într-ale politicii, un mort politic de a binelea vîndut românilor de Sistem drept un Lazăr care va învia din morți după ce va ajunge la Cotroceni. Cu un asemenea amator în funcția de președinte, coabitarea a fost un dezastru. Relația sa cu premierii timp de patru ani n-a lăsat o clipă impresia unor decizii luate în interes național. Nota comună a tuturor actelor sale a fost dată de satisfacerea vanității neghioabe că el e Președinte cu p mare. Cîtă vreme Victor Ponta i s-a pisicit pe la Cotroceni, deciziile sale în raport cu Guvernul PSD au fost amabile.

Cînd, în martie 2015, Victor Ponta și-a arătat gheruțele, a năpustit asupra lui DNA. Cînd Serviciile, prin criminala diversiune de la Colectiv i-a adus la Victoria Guvernul Meu, Guvernul care i-a făcut bocancii, Klaus Iohannis a țopăit de fericire. N-a avut o clipă conștiința că și față de Guvernul Meu el trebuie să rămînă președinte. Venirea PSD-ALDE la putere a adus cu sine coabitarea. Din start, Klaus Iohannis a dovedit că nu va face față acestei mari provocări. Propunerea cu Sevil Shhaideh a fost respinsă fără nici o justificare publică. Atunci s-a născut convingerea că singurul lucru pe care-l știe Klaus Ioyhannis e replica Așa vreau eu! Nu sînt un simplu muritor. Sînt Președinte cu p mare!

Nenorocitul moment 23 iunie 2018, cînd Klaus Iohannis a anunțat înscrierea în cursa electorală a fost și cel din care Klaus Iohannis n-a mai fost în cadrul coabitării altceva decît un candidat anti-PSD. S-a văzut limpede că Klaus Iohannis are de gînd să folosească prerogativa dublei – chei pentru a șicana PSD, pentru a arăta minorității zgomotoase pe care pariază la alegeri că el e anti-PSD mai ceva decît talibanii de pe Facebook. Nimic din ceea ce a făcut după 23 iunie 2018 n-a semnalat un președinte. A fost numai și numai un candidat. Un candidat al partidului de Opoziție numit PNL. Un exemplu al decăderii din responsabilitatea de președinte îl constituie amînarea ostentativă a deciziilor cerute de principiul dublei – chei, trimiterea la CCR a oricărei legi venite la promulgare, refuzul de a explica și justifica public deciziile din relația cu Guvernul.

Pînă la alegerile prezidențiale mai e un an de zile. Un an în care candidatul PNL Klaus Iohannis va provoca țării pagube uriașe prin folosirea în chip abuziv a prerogativelor de președinte al României. Singura soluție pentru a evita aceste pagube, pe zi ce trece tot mai mari, ar fi suspendarea lui Klaus Iohannis. De ce nu purced liderii PSD și ALDE la suspendarea lui Klaus Iohannis? Din același nărav de a sacrifica interesul național pe altarul intereselor personale. Prin tot ceea ce face Klaus Iohannis e președintele ideal pentru calculele electorale ale PSD și ALDE. Cu cît face mai mult rău țării Klaus Iohannis, cu atît mai bine pentru noi din punct de vedere electoral.

 

Te-ar putea interesa și: