Günter Grass, scriitorul care își făcuse o profesiune de credință din a scoate la lumină istoria țării sale, cu tot ce avea ea mai tragic și mai detestabil, și-a mărturisit la bătrânețe, în plină glorie, faptul că la vârsta de 17 ani se înrolase în batalioanele Waffen SS. Însă toată viața, până în clipa morții sale, pe 13 aprilie, la 87 de ani, i-a fost marcată de acest gest de tinerețe.

Günter Grass a căzut de pe piedestalul său în ziua în care, din onestitate față de sine însuși și față de cititorii săi, compatrioți sau străini, a recunoscut că nu-și merita acest statut. Laureatul Nobel pentru Literatură a mărturisit că în 1945, pe când avea 17 ani, s-a înrolat în batalioanele Waffen SS, cele mai redutabile trupe ale armatei germane.

Până în 2006, când avea 78 de ani, și și-a publicat autobiografia Beim Häuten der Zwiebel (Decojind ceapa), se știa despre Grass că fusese recrutat, în 1944, ca personal auxiliar în apărarea antiaeriană și apoi fusese soldat în ultimele luni de război.

Însă scriitorul dăduse multe semne că este chinuit de conștiință. În 1995, așadar cu 11 ani înainte de mărturisirea capitală, Günter Grass declara într-un interviu:

„De la 10 la 14 ani am fost înrolat în Hitlerjugend (Tineretul Hitlerist), la vârsta când ești foarte receptiv, foarte impresionabil. Eram fascinat. Am mărșăluit, am cântat, am răcnit... La 16 ani eram soldat, iar la 17 ani am fost rănit și am căzut prizonier la americani. Era în 1945. Am fost îngrozit când am devenit conștient de amploarea crimelor. Cu trecerea timpului, îmbătrânind, rușinea acestei adolescențe dezonorante crește în mine, dimpreună cu sentimentul de incapacitate de a depăși acest trecut.”

În 2006, cu câteva zile înainte apariția autobiografiei, Grass își „decojea” pentru prima oară „ceapa” vieții, până la miez, mărturisind:

„M-am oferit voluntar, nu pentru Waffen SS, ci la submarine, ceea ce era aceeași nebunie. Dar acolo nu se mai făceau recrutări. Dimpotrivă, SS-iștii au înrolat tot ce au putut în aceste ultime zile de război.”

„Afacerea Grass” a declanșat un scandal monumental. Mulți au cerut să-i fie retras premiul Nobel acordat cu șapte ani mai devreme. Alții i-au luat apărarea. Cum ar fi Salman Rushdie, care a comparat „Cazul Grass” cu cel al lui Céline. Daniel Cohn-Bendit, unul dintre liderii manifestațiilor studențești de la Paris din 1968, și-a mărturisit înțelegerea pentru gestul de tinerețe al lui Grass, însă l-a acuzat pentru mărturisirea tardivă:

„Evident, el nu a tras un foc de armă. Dar de ce a așteptat atât de mult pentru a vorbi? Mă tem că a fost laș. Adevărata sa pată este lașitatea, nu rușinea că a făcut parte din Waffen SS. Sigur, a fost fascinat de nazism când avea 15 ani. Dar el mai vorbise despre această fascinație, de această seducție a lui Hitler.”

O viață în compensație

Stafia trecutului i-a marcat cariera și opțiunile politice. Vrând să-și răscumpere greșeala Günter Grass a devenit un om de stânga, un vehement liberal, pacifist și anti-militarist.

A intrat în Grupul 47, alături de scriitorii anti-fasciști și în Partidul Social Democrat German (SPD), alături de Willy Brandt

S-a bătut ani în șir pentru drepturile femeilor și pentru legalizarea în Germania a înreruperii voluntare a sarcinii. A criticat aspru trecutul nazist al Germaniei și, după căderea Zidului Berlinului, s-a opus reunificării țării „pentru a prezerva moștenirea socialistă” a Republicii Democrate Germane.

În 1992, iese din SPD în semn de protest față de faptul că social-democrații acceptaseră ca în noua Constituție să fie restrâns dreptul la azil politic.

Într-o dezbatere televizată pe canalul Arte, Günter Grass deplânge păcatele neoliberalismului și afirmă:

„Doar Statul poate garanta justiția socială și egalitatea între cetățeni.”

El a mărturisit că vrea să sprijine o „revenire la universalitate și la dialogul cultural moștenit de la Iluminiști”.

Grass și-a dorit să apere mereu „vocea celor oprimați”. L-a sprijinit pe Salman Rushdie când acesta a fost condamnat la moarte de islamiști. A luat apărarea scriitorilor arabofoni expatriați, apoi a caizei palestiniene.

Sprijinul său pentru oprimați are totuși limite: a doua zi după atentatele de la 11 septembrie 2001 declară că americani fac prea mult tapaj „pentru 3000 de albi uciși”. În același an se opune intervenției americane în Afganistan, apoi, doi ani mai târziu, războiului din Irak.

Alături de Gabriel García Márquez, José Saramago, Umberto Eco, John Updike, Mario Vargas Llosa, Carlos Fuentes și Juan Goytisolo, Grass condamnă prigonirea lui Orhan Pamuk, acuzat de autoritățile de la Ankara de „atentat la identitatea turcă”.

În 2006, în timpul scandalului caricaturilor lui Mahomed, Grass critică aspru „aroganța Occidentului” și „disprețul pentru cultura musulmană”.

În 2012, într-o poezie cu titlul „Ceea ce trebuie spus”, scriitorul avertizează asupra riscurilor unui atac al Israelului asupra Iranului și afirmă că politica de ocupație a Israelului este un pericol pentru pacea lumii. Drept care este declarat persona non grata în Israel.