Maramureşeanul Dumitru Gorzo s-a împrietenit cu o Capitală care i-a dat totul, şi acum se îndreaptă spre New York.
Prima dată când am venit în Bucureşti am crezut că o să mor după vreo 3 zile. Am nimerit în Berceni, am stat pe Şos. Olteniţei şi trecea tramvaiul non-stop pe acolo şi nu puteam să adorm. Venisem 12 ore cu trenul din Maramureş şi am ajuns pe la şase dimineaţa, iar până noaptea n-am închis ochii“. Astea sunt primele amintiri pe care pictorul Dumitru Gorzo le are despre Capitală.
De atunci au trecut însă 17 ani, iar Bucureştiul i-a devenit prieten. Ba mai mult, prieten bun. Şi, ca în orice relaţie, se mai ceartă, se împacă, dar ce e important rămâne: sunt alături în momentele-cheie. „Bucureştiul mi-a dat enorm. Cele mai importante proiecte artistice ale mele nu le-aş fi putut face dacă nu eram aici. Şi chiar dacă nu se vede, multe dintre lucrările mele sunt inspirate de Bucureşti. De şansele pe care mi le-a dat Bucureştiul“, se deconspiră Gorzo.
Iar acum nu mai doarme, tot pentru că nu-l lasă oraşul. „Oraşul e foarte frumos noaptea. Mai ales dacă a plouat, când e ud pe jos se schimbă foarte mult lumina şi culorile din oraş. Mie atunci îmi place cel mai tare. Când doarme. Bucureştiul doarme frumos. Atunci se aşază lucrurile şi e tihnit“, spune Gorzo, bucuros că are de ce să renunţe la orele de somn. Inspiraţie de Capitală E cunoscut pentru stencilul, poate mai celebru decât el, cu Ceauşescu „Vin în 5 minute“, pentru Biserica din Slănină făcută pe locul din Parcul Carol, pe care ar fi trebuit să apară Catedrala Mântuirii Neamului, chestie care i-a adus oprobriul public şi etichetarea ca antiortodox. El nu e, dar a simţit că trebuie să facă ceva pentru oraş. Să-l salveze de la boala fumătorilor: cancerul la plămâni. La plămânii pe care îi reprezintă, şi aşa puţine cum sunt, parcurile, şi din care Biserica ar fi muşcat mai bine de jumătate din Carol.
Proiectele lui cele mai multe au prins conturul tablourilor definitivate în Bucureşti. „E normal să fac ceva pentru oraşul ăsta. E spaţiul în care trăiesc şi el a făcut multe pentru mine. Iar eu îi dau înapoi arta mea“, povesteşte, simplu, trocul cu prietenul Bucureşti. Tocmai de aia îl ia la pas cât poate. A desenat, o bună bucată de vreme, într-o curte de prin Tineretului, poziţionată lângă „monumentul stâlpului“, cum i-a zis Gorzo. „E o chestie incredibilă. Nicăieri n-o să vezi aşa ceva. E un stâlp cocoţat pe un soclu. Cum să nu-ţi placă Bucureştiul?!“, râde artistul. Şi se bucură că mai găseşte pereţi buni de pictat. Nu exagerează, iar proiectul „Cocoon“ e unul dintre exemple. „Bucureştiul m-a lăsat să-mi pun lucrările pe un gard şi să le vând aşa. Şi eu l-am lăsat să mi le rupă, să le mâzgălească, să le facă ce vrea el. Dar dacă aş fi fost oriunde în altă parte, n-aş fi putut să fac asta“, recunoaşte Gorzo. „Îmi lipsea mirosul de Bucureşti“
Spune că în toate locurile în care a fost şi a stat mai mult de câteva zile a dus dorul Capitalei. Unul singur nu i-a scormonit aşa tare sentimentul de „dezrădăcinare“: „La New York n-am simţit că mi-e dor de Bucureşti. Şi am stat câteva luni. Bine, îmi lipsea din când în când mirosul de Bucureşti, pentru că oraşul miroase într-un fel anume, şi câţiva oameni de aici. Dar, în rest, acolo mi-a plăcut“, admite maramureşeanul. Pentru el, însă, misiunea Bucureşti mai are câteva puncte de atins. Iar unul dintre ele este „cel mai mare perete pe care l-aş picta vreodată“, adică Lacul Văcăreşti, din Vitan. O platformă betonată „care se vede de pe Lună“, cum zice Gorzo, în care Ceauşescu inten- ţiona să toarne apă şi s-o facă lac. Acum însă, acolo sunt câteva corturi, mai vine câte-o căruţă cu fier vechi din când în când şi e bine păzită de haite de câini rămase de la turmele de oi care şi-au făcut siesta pe acolo, cu tot cu ciobani şi stână. „Îţi dai seama ce s-ar putea face aici? E imens şi aş munci de mi-ar ieşi ochii numai să îl curăţ cu măturoiul“, spune Gorzo, dar îi surâde ideea să aibă una dintre cele mai mari suprafeţe pictate. Până una-alta, însă, pleacă la New York, unde va sta „mai mult de data asta, aproape ca şi cum m-aş muta acolo o perioadă“.
LOCURI
Şi-ar duce prietenii peste tot, cu „Harap-Alb“
Când vine vorba de făcut pe ghidul, Dumitru Gorzo şi-ar duce prietenii „pe unde am eu treabă“. Şi asta, nu pentru că nu ar avea ce să le arate, ci pentru că n-ar şti de unde să înceapă şi ce să aleagă. Însă nici nu i-ar feri de cine ştie ce rele ale Bucureş tiului, pentru că, zice el, „aşa cum nu pot să zic că i-aş duce undeva anume neapărat, nici nu pot să spun că nu i-aş duce undeva. I-aş lua peste tot, dar le-aş arăta oraşul noaptea. Plus că e destul de relevant şi ce gen de oameni sunt cei care mi-ar cere să le arăt Bucureştiul. Aş găsi ceva care să li se potrivească“, spune Gorzo, care admite însă că, oricât de amestecat ar fi, oraşul nu e chiar pe gustul tuturor. Dar e bine că are zone care ar putea fi. Mai mult, experienţa în sine ar fi o provocare. Gorzo îl conduce, cu greu şi cu drag, pe „Harap-Alb“. Care nu e cine ştie ce viteaz, dar a fost, la vremea lui. O maşină mare de teren, care a urcat munţi şi a înfruntat mocirle. Acuma se luptă cu gropile oraşului şi cu defecţiunile tehnice. Cu toate astea, „Harap-Alb“ are personalitate. E alb, iar floricele, albinuţe şi frunze completează, cumva ruşinate de impunătorul „tractor“, caroseria. Iar la stop mai dă rateuri, şi vitezele superioare nu-i prea convin. Dar se făleşte oricum prin oraş. Iar Gorzo e mort după el.
Dumitru Gorzo, artist: "E normal să fac ceva pentru oraşul ăsta. E spaţiul în care trăiesc şi el a făcut multe pentru mine. Iar eu îi dau înapoi arta mea."
Recomandările noastre
