Volumul "Aripa dreapta" este ultimul din seria scrisa in 14 ani.

Mircea Cartarescu isi lanseaza  „Aripa dreapta”, cel de-al treilea volum din „Orbitor”, miercuri, 11 iulie, la Libraria Kretzulescu din Bucuresti, si pe 21 iulie la Vama Veche. Trilogia, cel mai ambitios proiect din literatura romana, conceput in forma de fluture sau catedrala, are 1.400 de pagini si a fost scrisa timp de 14 ani si jumatate.

„Aripa dreapta” inchide prin doua finaluri posibile cercul deschis prin „Aripa stanga” si „Corpul”, ultimul volum din trilogie fiind mai epic decat celelalte doua. Autorul surprinde prin registre stilistice rafinat arborescente povestea anilor comunismului si, mai ales, cea a Revolutiei din decembrie 1989, episoade in care scriitorul concentreaza o teribila furie si forta pamfletara.

EVZ: De ce „Orbitor” este „cea mai irationala aventura literara” in care v-ati aruncat vreodata? Mircea Cartarescu: Orice om trebuie sa faca si o nebunie in viata lui. Eu am facut mai multe, dar niciuna atat de extrema ca scrierea, in 14 ani si jumatate, a trilogiei „Orbitor”. M-a costat un efort cerebral si emotional cu care as fi scris douazeci de carti obisnuite. Aceasta pentru ca e o carte holografica, a carei fiecare pagina tinde sa reprezinte, in densitatea ei, intregul.

Si pentru ca e la fel de strans impachetata ca oasele, carnea, tendoanele, venele si nervii propriului meu corp. Aceasta carte este portavionul modestei mele flote, cartea in jurul careia se aduna tot ce am scris vreodata. Daca ea este un esec, intregul meu scris e un esec si, odata cu el, intregul meu proiect existential. Oricum ar fi, sunt foarte fericit ca am dus amplul meu roman la bun sfarsit. De-acum, o etapa a vietii mele s-a incheiat si ma pregatesc pentru alte nazbatii literare.

Prin aripa dreapta redati zborul „fluturelui” dv.? Ce liman ati atins atat in dimensiunea umana, cat si in aceea de creator prin Golgota „Orbitorului”? Cred ca finalul trilogiei, asa cum l-am imaginat eu (de fapt, cum cititorul va vedea, sunt doua finaluri) este cel corect, cel care trebuia sa fie. El mi s-a dezvaluit treptat, pe masura ce scriam, si la un moment dat a devenit inevitabil. „Orbitor” e un roman in forma de fluture (sau de catedrala), are un corp (sau o nava centrala) si doua aripi, aripi de fluture sau aripi de cladire (navele laterale ale catedralei). In acest al treilea volum am conturat aripa care ramasese, cea dreapta, si intr-adevar trag speranta ca, la sfarsitul acestui volum, cititorul va avea sentimentul ca si-a luat zborul odata cu marele fluture.

Preferati sa plonjati in fantastic din incursiunile autobiografice. Cum poate cosmicul sa se resoarba in lucrurile marunte? Cosmosul este in fiecare lucru, oricat de marunt. Totul e sa-l poti descoperi acolo. Si omul are instrumentele de care e nevoie pentru asta (omul nu e un burtos care se tampeste in fata televizorului): inteligenta, sensibilitatea, poezia, credinta.

O trusa de scule redutabila, cu care poate desface lucrurile si extrage stropul de constiinta impersonala din ele. Eu m-am straduit sa gasesc aceasta lumina interioara in mine insumi (in cele din urma, intreg romanul e atintit spre o scena din prima mea copilarie, cea din ultima lui pagina).

Pentru asta a trebuit sa ignor distantele artificiale pe care noi, oamenii, le-am asezat intre „realitate” si „amintire”, „vis”, „halucinatie”, „viziune”... De fapt, totul e realitate. In fiecare clipa amestecam aceste feluri de a trai. Realistii biografici, autofictionali etc. pierd, de fapt, halci intregi de realitate. Caci realitatea nu e cel mai simplu lucru care ni se intampla, ci, dimpotriva, cel mai sofisticat produs al creierului nostru.

Aventura literara a „Orbitorului” a  avut si accente mistice? Copilul Cartarescu si-a gasit linistea? Scopul meu, scriind aceasta carte, n-a fost sa-l gasesc pe Dumnezeu sau sa-mi gasesc linistea, ci sa scriu un roman bun, de care cititorii sa se poata bucura. Daca, prin el, ei se vor simti mai aproape de ei insisi, de Dumnezeu sau de semeni, asta e treaba lor. Cred ca un scriitor isi depaseste atributiile cand devine un mistic, un justitiar, un moralist etc. In cartile lui pot exista si mistica, si morala, si orice, de fapt. Dar totul trebuie subordonat esteticului, caci, in definitiv, judecata suprema a unei carti consta in banalul „mi-a placut” sau „nu mi-a placut”.

Ati avut un model in structurarea celor trei volume? Cum le-ati „legat” peste timp? N-am avut, din cate-mi dau seama, vreun model constient. Dar, bineinteles, tot ce-am citit vreodata m-a influentat, mi-a tras scrisul intr-o parte si-n alta. As putea totusi spune ca, mai mult decat influentele literare, au contat, in construirea acestui roman, lecturile mele de fizica cuantica, de topologie, de biologie si fiziologie cerebrala. Lor le datorez esafodajul teoretic, atat cat e, al acestei carti. Dintre scriitori, Proust, Joyce, Blecher si cativa sud-americani au insemnat mult pentru mine si-i pot trece la capitolul „influente”.

Ce relatie ati stabilit cu receptorii „Orbitorului”? Ce inseamna „injectez, in mintea visatoare a cititorului, jumatate din codul meu genetic”?Cartea care e-n mintea scriitorului nu va fi citita de nimeni, niciodata. Fiecare cititor isi face, de fapt, propria lui carte, punand la un loc paginile scrise si propria lui memorie afectiva. Daca eu scriu „era seara”, cititorul nu-si evoca seara din mintea mea, ci una dintre cele traite de el. Orice carte e, deci, o colaborare dintre mintea scriitorului si cea a cititorului. Daca scriitorul e genial, iar cititorul imbecil (sau invers), nu iese nimic, cartea e de la inceput ratata. Un mare scriitor are nevoie de mari cititori pentru ca romanul lui sa prinda cu adevarat viata.

De ce va simtiti excedat de problematica unui Nobel pentru dv., cum ati declarat? Ei da, venim in fine la oile noastre. Avem in ultimul timp un interes sustinut pentru acest premiu, la concurenta cu ispravile cuplului Columbeanu. Cum se poate, un neam atat de mare si de dotat natural ca al nostru sa nu aiba si el, acolo, macar un premiant Nobel, de prasila? Uite ca se poate, si putem noi face previziuni, anchete si pariuri pana la loc comanda, ca prin asta nu-l aducem nici cu un milimetru mai aproape.

Hai sa lasam comitetul Nobel sa lucreze in liniste, si om vedea ce-o sa mai fie. Dar vreau totusi sa adaug ca am fost emotionat de faptul ca, la recentul Targ de carte, cativa cititori m-au considerat si pe mine demn de acest premiu. Tin sa le multumesc aici, cu toata modestia, si sa le promit singurul lucru pe care-l pot promite: ca voi incerca sa raman eu insumi si de-aici inainte.

POVESTI DIN COMUNISM

„Am stat si eu la cozi ca tot omul, am mers pe scara autobuzelor in miez de iarna”

„Timpul” lui Ceausescu va urmareste in paginile „Orbitorului”. Cat de tare v-a marcat trairea lui? Nu cine stie ce. Eram atat de obsedat de literatura in „iepoca” de trista amintire, ca tot restul nici nu mai conta. Am stat si eu la cozi ca tot omul, am mers pe scara autobuzelor in miez de iarna... Dar credeam ca asa trebuie sa traiasca oamenii. Si cum orice tinea de confortul meu mi se parea vulgar si insignifiant, nu ma deranjau prea tare frigul, foamea si intunericul.

Cata vreme aveam o foaie si un creion, imi puteam scrie amaratele mele de poezii si pe o pluta in mijlocul oceanului. Abia dupa ce oroarea a trecut mi-am dat seama de amploarea ei. M-am trezit teribil de greu la viata civica. Cred ca a fost o consecinta a infantilizarii generatiei mele. Aici, in „Orbitor” vol. 3, incerc si eu sa dau seama de ce am trait, ca gasca prin apa, in acele vremuri inumane.

Ce inseamna „realismul” lui Mircea Cartarescu? In intreaga trilogie ati sacrificat sau ati salvat epicul? Volumul trei e intr-adevar mai epic decat celelalte doua, pentru ca e si mai mare. Fara un schelet epic, el s-ar fi surpat prin propria sa greutate ca o meduza pe nisip. Aceasta osatura epica e data, aici, de povestea anilor comunismului si mai ales de cea a Revolutiei romane din decembrie 1989.

Aici am concentrat toate rezervele mele de furie si toata forta mea pamfletara. Cartea asta e si un portret, ma tem ca deloc flatant, al lumii romanesti dintotdeauna si mai ales al celei din anii comunismului. Dar epicul nu apare brusc, deus ex machina, in acest volum: volumul II a fost mai epic decat primul, iar al treilea a prelungit aceasta tendinta. M-am amuzat sa inventez povesti de toate felurile, in toate registrele. Dificultatea a fost sa le pot imbina pe toate si sa le-ndrum catre un final coerent. E teribil de greu sa imbini extremele, mizerabilul si sublimul, si totusi intregul sa ramana viabil.

CAUTAT IN STRAINATATE

Tradus in 14 limbi Daca n-ar fi avut bursa in Germania, n-ar fi terminat niciodata trilogia, marturiseste Cartarescu: „Bursa de la Solitude a fost esentiala, n-as fi scris niciodata cartea daca n-o primeam. Volumul trei a fost scris integral acolo, intr-o liniste imposibil de gasit in Romania”.

Primele doua volume din „Orbitor” au fost publicate pana acum de doua mari edituri europene, Denoel si Albert Bonniers, si vor fi editate integral de o alta, Zsolnay, din Austria. In acest moment, cartile lui Cartarescu sunt traduse in 14 limbi. Cel dintai volum, „Aripa stanga”, poate fi citit in franceza, suedeza, italiana, maghiara, ivrit si bulgara si in curand in germana. In tara, s-a vandut in circa 20.000 de exemplare.

Cel de-al doilea, „Corpul”, a aparut in franceza, suedeza si bulgara. Cea mai vanduta carte ramane „De ce iubim femeile”, care s-a dat in Romania in peste 140.000 de exemplare, in 26 de tiraje. Urmeaza, intr-un clasament al vanzarilor, „Nostalgia”, cu 36.000 de exemplare, si „Travesti”, cu 25.000.