Sursa: Arhiva EVZ Un gînd bun pentru părintele Vasile Bănescu
Anul acesta, la sfîrşit de decembrie, voi fi 53 de ani. În primii 10 ani de viaţă am trăit sub înrîurirea bunicii mele, Eleonora, fiica unui mare teolog, păstor de turmă, învăţător şi om politic, Nicolaie Ionaşcu. Străbunicul meu era, la rîndu-i, nepotul marelui preot Nicoară şi al presviterei Varvara, personalităţi de prim-rang ale Vrancei istorice. Am primit educaţie religioasă solidă. Casa părintească, aflată în imediata vecinătate a bisericii, primea cu bucurie bătaia de toacă şi cîntecul cînd ritmat, cînd trist, al clopotelor mînuite cu măiestrie de nenea Costin Boţu. Copilăria mea a fost marcată de omiliile rostite cu voce blîndă de părintele Teodor (Toader) Ţibrea. În ciuda tuturor celor evocate mai sus sînt ateu. Nu stau să înşiruiesc aici motivele. O să iau asupră-mi culpa de a fi atît de nevrednic pînă într-acolo unde El nu a vrut să mi se înfăţişeze. Rămîn însă un atent observator al vieţii cetăţii, iar Biserica este parte integrantă şi de maximă importanţă a corpului social. Cu toată neputinţa mea în a crede recunosc rolul esenţial şi ziditor al creştinismului în edificarea marii civilizaţii europene. Fără filozofia greacă şi fără creştinism nu am fi existat.
Am amendat întotdeauna obscurantismul, gîndirea binară, excesele şi arghirofilia unor feţe bisericeşti, mai mult ori mai puţin cunoscute. Am spus de nenumărate ori că Biserica şi clerul trebuie să se aşeze cu toate ale ei în secolul XXI. Şi ca orice instituţie de prim-rang Biserica Ortodoxă Română are în interiorul ei instituţia purtătorului de cuvînt. Aşa se face că de-a lungul anilor am urmărit ieşirile rigide şi uneori scorţoase ale părintelui Vicenţiu ori pe cele marcate de multe ori de echivocuri şi omisiuni ale părintelui Stoica. Asta pînă la apariţia părintelui Vasile Bănescu. Pot spune că este pentru prima oară în istoria sa cînd BOR are cu adevărat un purtător de cuvînt. Din perspectivă morală şi intelectuală, Vasile Bănescu este una dintre cele mai salubre voci pe care societatea românească le are astăzi. Nu sînt avocatul părintelui Vasile Bănescu în faţa detractorilor săi. Este mult mai bine pregătit decît mine, mult mai înzestrat cu instrumentarul necesar luptei cu ultimele reminscenţe obscurantist-comuniste din sînul Bisericii. Nu fac altceva decît să-mi exprim solidaritatea cu domnia sa şi să închei spunînd doar că nu am putea observa virtutea fără contrastul ei. În absenţa gunoiului nu am conştientiza niciodată confortul şi prospeţimea locului curat. Fără încremenirea şi asprimea iernii nu am trăi niciodată bucuria miraculoasei renaşteri din fiecare primăvară.
Omul, ca un hipervirus
Continui să visez. Cumva nu mă pot desprinde de şarmul excepţionalei pelicule semnate de Michel Gondry – Eternal Sunshine of the Spotless Mind. Trăim în era relativismului absolut. După mai bine de 10,000 de ani de cînd cu paşi timizi sapienşii au început să preia controlul asupra naturii, pare că dimensiunea distructivă şi uneori criminală a minţii umane rămîne neostoită. Construim metropole, cucerim spaţiul, inovaţia a depăşit în ultimii 30 de ani în intensitate aproape tot ceea ce s-a edificat de mai bine de zece milenii. Şi cu toate acestea continuăm dezinvolţi să ne irosim în procesul aproape ireversibil al autodistrugerii. Tot ceea ce natura a construit cu greu în sute de milioane de ani cade cu fiecare zi care trece sub ghilotina unei însuşiri proprii speciei noastre: lăcomia. Omul este singura fiinţă care ucide cu şi din plăcere. Iar abisul său moral devine evident atunci cînd se foloseşte de ceea ce a creat pentru a justifica crima. Ne căutăm atîtea scuze pînă vom ajunge într-o bună zi să nu mai avem la îndemînă nicio scuză. Orice barbarie, orice nimicnicie, orice abominaţie îşi găseşte astăzi o tribună de la care autorii lor să le justifice. Toate aceste mizerii sînt îmbrăcate în haine ideologice. Secătuirea şi otrăvirea planetei, ura de rasă, determinismul etnic, conflictele interconfesionale, schilodirea libertăţii de conştiinţă şi a celei de exprimare, toate acestea servesc unei minorităţi subunitare care exploatează în cel mai josnic mod instinctul de conservare al majorităţii. George Carlin spunea că „orice graniţă desparte de fapt două găşti de nevolnici care îşi apără privilegiile.” Privind la est de noi tind să-i dau dreptate. Doar pe jumătate. Iar toate acestea vor continua pînă în ziua în care omul va atinge un nivel de conştiinţă superioară. Iar aceea este conştiinţa de specie.
Amin!
Recomandările noastre
