Cândva, acum niște ani, într-o polemică publică, atunci când m-am așezat ferm în postura credinciosului ortodox care judecă realitatea înconjurătoare și faptele care o generează, în primul rând prin prisma învățăturii creștine, cea dată de Dumnezeu prin Fiul Său, Domnul Iisus Hristos, am fost numit în batjocură „pupător de moaște”. Nu a existat pentru mine o mai mare apreciere și de atunci doar astfel m-am definit de câte ori am găsit de cuviință că este cazul.

În această minunată calitate, aceea de Pupător de Moaște, am  resimțit cu durere și chiar furie toate scandalurile care au avut fețe bisericești drept protagoniști. Am evitat sistematic să le tratez cu sculele meseriei de gazetar, chiar dacă cele mai multe erau instrumentate public prin prisma nemernică a generalizării. Aș fi avut argumente să pledez în favoarea tezei potrivit căreia, preoțimea alcătuiește un eșantion reprezentativ al poporului de care aparține, cu fabuloasele sale trăsături, dar și cu defecte, și că da, ca și noi, mirenii, unii preoți cad pradă ispitelor, păcatului. Și apoi, îmi ziceam, cine sunt eu să-l judec pe preot, cel care la Judecată va da socoteală înmiit?

Erau rare cazurile astea nenorocite. Cu timpul, ele însă s-au întețit. Și ca frecvență și ca gravitate. Explicația „Se lovește în Ortodoxie” scădea în consistență: s-o lovi, dar faptele sunt fapte. Or fi încrâncenați ăștia preocupați de măcinarea sufletului și vitalității poporului ăsta, dar și au cu ce, am prins a-mi spune. În timpul ăsta constatam cu nedumerire că pe rețelele de socializare au apărut câțiva preoți pe care bruma de audiență i-a transformat în pitici-vedete, cu ifose de patroni de mici BOR Srl.-uri. Nimic nu le era străin, de la dogmă, la medicină, de la credință, la politică, săreau cu competența în domenii din ce în ce mai depărtate cunoașterii și preocupărilor lor inerente. De la sfatul blând, au trecut la arțagul meșteșugit camuflat în limbajul duhovnicesc, ba chiar, am pățit-o chiar eu, la avertismentul ferm că mă aflu pe drumul pierzaniei, că m-a luat dracu în primire, ca să citez aproximativ. Zilele trecute, unul dintre ei își exprima public speranțele într-un partid politic nou apărut, și-i avertiza pe ăia cu așteptările mari pe care le are de la ei.

A mai trecut ceva vreme - tot nu prea eram dumirit, aș fi scris și n-aș fi scris - și au apărut preoți cu slujbe pe plajă și cu aere de dizidenți, care încă rabdă și încă își înghit vorbele, dar și când or vorbi și or apuca Crucea ca pe spadă, să te ții, și s-a prăvălit povestea preotului Alexa Visarion, un preot mai cunoscut de rețele de socializare, decât de Altar. Groaznic! Aici nu mai este vorba despre vreo cădere, cum se spune, ci despre boală, mi-am zis, fără să pun mâna nici atunci pe stilou, căci doar în grea boală instinctele animalice pot trimite la podea și credință, și rațiune, și elementara omenie. Atunci m-am gândit pentru prima dată, cu sentimentul că păcătuiesc prin judecare, că este vorba despre altceva, despre mințile slabe care se duc odată cu ispita diavolească a slavei deșarte, cea care deschide drumurile multor păcate.

Vine și clipa de astăzi, când o altă veste cade ca trăsnetul. Părintele Calistrat Chifan de la Mânăstirea Vlădiceni a fost actor principal într-un incident violent care a culminat cu lovirea unor femei. Le-a mai și blestemat. Explicațiile din categoria Traian Băsescu, or fi spus femeile ceva, poate au vorbit urât, or fi înjurat, încercate și de părintele Calistrat cu privire la dezgustătorul incident, nu m-au putut convinge. În sfârșit, m-am dumirit, vorba lui Petre Țuțea. Pe alde ăștia îi ia necuratul de barbă pe bază de trufie alimentată de notorietatea amețitoare, mi-am spus. Celebritatea smintește. Omului îi trebuie mare echilibru, stăpânire de sine și chiar o mare capacitate de a se lua peste picior, de a râde de el însuși permanent, pentru a nu cădea în capcana asta. Din ce în ce mai mulți preoți cad în mare păcat, cedează unei tentații pe care se dovedesc a fi incapabili să o controleze, capătă sindromul megastarului, uită de smerenie și de modestie, își fac rău lor, credinței și cel mai grav Bisericii, mi-am dus gândul mai departe.

Atâta doar că de la o vreme, BOR reacționează din ce în ce mai rapid și din ce în ce mai ferm. Îl ia pe dracu de coarne. Bine face! Dacă aveam vreo îndoială, și aveam, cu privire la dumireala mea, BOR prin vocea purtătorului ei de cuvânt, Vasile Bănescu, mi-a risipit-o.

„Întrucât mi se solicită insistent și justificat un punct de vedere in legătură cu gestul violent și scandalos comis de un cleric monah acum două zile, dar și pentru că în același timp acest caz este subiectul unei anchete pe care doar eparhia de care aparține o poate desfășura și doar ea poate comunica rezultatele ei, eu nu pot transmite decât un punct de vedere general valabil referitor la conduita unui cleric, oricine ar fi el:

Vedetismul, grobianismul, fachirismul verbal cu aer sapiențial, violența de orice fel, incultura laică și teologică instalate în mediul clerical/monahal sub masca „conservatorismului” de mahala xenofobă și filetistă, reprezintă tot atâtea ratări ale întâlnirii cu vocația pastorală, dar mai ales cu creștinismul însuși.”

Ceva mai înainte, imediat după ce au început să circule imaginile filmate ale incidentului de la Mânăstirea Vlădiceni, același purtător de cuvânt al BOR, Vasile Bănescu, spunea și mai apăsat, într-o altă intervenție publică:

„Impostura morală și spirituală răbufnește uneori, inevitabil, prin gesturi și cuvinte nepotrivite sau pur și simplu printr-un act necontrolat de violență. O violență demascată brusc.

Diavolul, cel care inspiră slava deșartă, cel care ațâță plăcerea de a fi adulat public și care ne joacă abil pe degete, inducându-ne o imagine deformată de sine și făcându-ne să credem că am fi importanți, e, sub masca unui ins cumsecade și hâtru, agresiv și vulgar.

Expresiile predilecte ale diavolului sunt vulgaritatea gureșă, lejeritatea suspectă față de lucrurile cu adevărat importante, parodierea gravității, circul. Spectacolul obscen din jurul propriului sine.

Ca orice desprindere de realitate, ca orice inadecvare la propria măsură, ca orice abolire a măsurii însăși, excesul, insolența, aroganța, nebuneasca luare în deșert a numelui Domnului devin condițiile optime pentru o gravă și rușinoasă prăbușire. Dincolo de care putem ghici un rânjet satisfăcut.”

Fără îndoială, aveam de a face cu cea mai dură și lipsită de echivoc luare de poziție a BOR. Una care pune manifestările cabotin-histrionice ale unor slujitori ai Bisericii, specifice până mai recent doar vedetelor consacrate de deșănțarea agresiv-tabloidă, direct sub semnul expresiilor predilecte ale diavolului.

Era și cazul! Este tot ceea ce pot spune, în calitatea mea de credincios, de Pupător de Moaște, care își cunoaște lungul nasului și care știe că slujitorii Bisericii nu au de dat socoteală în fața mea, ci doar a mai-marilor lor și a Lui Dumnezeu.

 

În final, pentru cine nu știe, canalul de YouTube al părintelui Calistrat este urmărit de 800.000 de persoane, cu veniturile bănești aferente numărului considerabil de accesări. De acolo, în timpul Pandemiei, părintele i-a învățat pe credincioșii săi, să se protejeze de Covid făcând gargară cu apă și sare, apoi clăteli ale gurii cu  agheasmă, țuică și albastru de metil.