A sosit pe ecrane „Bohemian Rhapsody”, filmul mult așteptat (se vorbește din vară despre el) dedicat formării și creșterii legendarei formații de rock „Queen”. Se știe, formația are foarte mulți fani – și eu mă număr printre ei -, așa că mă aștept ca filmul să strîngă în săli mulți spectatori, chiar dacă primele reacții după premieră sînt, mai degrabă, descurajante.
Spun mai toți cei care au văzut filmul că este evidentă grija de a nu leza pe nimeni, că avem un „biopic” cuminte (ceea ce e de mirare cînd vorbim despre o formație rock, grup de oameni care numai cuminți nu sînt!) și nu mă miră că e așa; printre producătorii filmului se află și fostul producător al formației, iar Roger Taylor și Brian May au fost consultanții artistici ai producției. Așadar, nu avem o incursiune curajoasă în viața acestei mari formații, ci o poveste mai degrabă oficială a formării și evoluției ei. O să merg, totuși, să văd filmul dar, pînă atunci, revăd rapid cîteva biografii ale lui Freddie Mercury, inegalabilul frontman al trupei.
„A fost odată un timp în care politicienii erau mari oratori. Arta s-a diminuat dramatic în acest secol. Rock , n roll - ul, dintre toate disciplinele artei, a rămas printre puținele în care un om sau un grup ajung să țină în palma lor o masă de mii de oameni doar prin puterea vocii. Actorii de cinema n-o pot face. Vedetele de televiziune, nici atît. Poate că superstarul de rock este una dintre ultimele figuri irezistibile și convingătoare ale timpului nostru.”
Așa începe una dintre cele două biografii dedicate lui Freddie Mercury, solistul legendarei formații Queen, pe care le-am citit cu cîțiva ani în urmă, una după alta, cu plăcere și ușurință. Coincidență ciudată, ambele au acelați titlu: „Freddie Mercury. An Intimate Biography”. Cea din care am citat mai sus este scrisă de Lesley Ann Jones, cronicar de muzică rock pentru ziare britanice de primă linie. Cea de-a doua este scrisă de David Bret, biograf consacrat al multor cîntăreți și actori de film. Aș fi nedrept dacă am citat primul pasaj din cartea lui Lesley Ann Jones și n-aș face la fel și cu cartea lui David Bret. Mai ales că această carte se deschide cu un fragment dintr-un interviu dat de Freddie Mercury în 1985: „Poți să ai orice vrei din lumea asta și să rămâi cel mai singuratic om - acesta este cel mai amar gen de singurătate.” E greu de spus dacă Freddie Mercury a fost un om singur, de fapt. A fost mereu înconjurat de prieteni, a avut mereu iubiți, ba chiar și iubite. Nu mai vorbesc de admiratori. În plus, avea formația lui. Și totuși, simptomele singurătății cronice se pot vedea lesne în arta lui. Cum de se simte singur un om atît de ocupat și de adulat, e o întrebare extrem de interesantă pentru oricine vrea să știe ceva serios despre natura umană. Poate că, oricît sîntem de sociali (platitudinea cu zoon politikon o știe oricine), zace adînc în noi un fel de condamnare la singurătate, ceva ca o povară, ca o anxietate inevitabilă...
Freddie Mercury a fost unul dintre cei mai importanți artiști ai secolului XX, indiferent din ce perspectivă am privi arta. Cu mai multă vreme în urmă, mă gîndisem să scriu o carte intitulată „20 din XX”, în care să dedic cîte un eseu fiecăruia dintre primii 20 de mari artiști ai secolului trecut, după clasamentul meu subiectiv, firește. În acel context am și citit cele două biografii ale lui Mercury, pentru că el era, indiscutabil, acolo, între cei 20 din XX. Foarte puțini cîntăreți reușesc să ducă rock-ul, altfel o muzică pe care mărturisesc că o ador, la nivel de mare artă. Tocmai pentru că se complace într-un decor artificial, într-o lume a gesturilor mimate, unele de prost gust, într-o costumație căutată și întro cromatică aproape kitsch, în sonorități agresive și, uneori, rebarbative, e relativ greu să faci din muzica rock un exercițiu estetic autentic. În această muzică teribilistă, în care pînă și teribilismul este imitat, e foarte dificil să te lansei spre adevăr. Cu atît mai mult cu cît nimeni, nici măcar succesul, nu ți-o cere. Totuși, Freddie a fost un asemenea artist.
Din biografiile pe care le pomenesc mai sus (precizez, sînt doar două din cîteva zeci scrise despre Freddie Mercury), se desprinde ușor un personaj fragil, sensibil, vulnerabil în multe privințe, dar extrem de curajos din punct de vedere artistic și foarte sigur de geniul său. Complet derutat din punct de vedere etic, cu serioase dificultăți în a deosebi răul de bine, mai ales în domeniul plăcerilor, Freddie Mercury devenea pur și simplu alt om cînd compunea sau cînta. Nu i-a fost ușor lui, homosexual, să trăiască în lumea rock, plină de „machiști” mai mult sau mai puțin brutali. Nu i-a fost ușor nici să-și poarte succesul zi de zi, ceas de ceas. Nu cunosc un caz mai clar de victimă a propriei carisme, de sufocare cu propriul magnetism. Nu e vorba de narcisism - Freddie Mercury era, după cîte îmi dau seama, un tip inteligent, iar în fîntîna narcisică se îneacă doar proștii. Este vorba despre construirea unei unicități artistice atît de radicale, a unui stil și a unei apariții atît de proprii, pînă la stadiul în care nu mai există nici un punct comun cu alții. Unicitatea artistică duce, imediat, la însingurare omenească. Prin puterea unui talent de o intensitate excepțională, Freddie Mercury s-a îmbolnăvit de singurătate cronică. Iar în economia carierei lui de cîntăreț rock, această boală a contat mult mai mult decît cealaltă, omenească, care l-a și omorît. Din singurătate s-au născut marile sale compoziții, marile sale interpretări și, paradoxal poate, copleșitoarea, flamboaianta sa persona scenică.
Despre vocea lui Mercury s-a scris enorm. Vorbită, vocea lui suna mai degrabă baritonal și, pe măsură ce Freddie a avansat în vîrstă și în obiceiul fumatului, a coborît încă și mai mult. Cînd cînta, însă, Freddie urca în registrul de tenor, fiind capabil să atingă note înalte cu ușurință. Vocea sa acoperea mai bine de 4 octave, cu o bună extensie în falset - registru în care se simțea foarte bine. Timbrul era strălucitor, tehnica vocală era perfectă, puterea vocii era uimitoare, dicția era ireproșabilă. Însă, după ce am citit cele două biografii, am convingerea că această voce rock excepțională n-ar fi putut fi posibilă dacă Freddie nu ar fi fost Freddie, cu toate ale lui. Ceea ce impresionează la Freddie Mercury este că vocea sa nu este un instrument, ci este chiar el. Freddie Mercury nu „cînta la voce”, ci cînta la el însuși.
Secolul XX nu a excelat prea mult în creativitate artistică. Știu că fac o declarație șocantă, poate, și că ar trebui să argumentez de ce spun asta (între altele, pentru că întregul modernism de secol XX este o regăsire a arhaismului și primitivismului – așadar, nimic nou!), dar nu am acum spațiul să o fac – așa că îmi asum să arunc o asemenea judecată fără argument. Dar o fac pentru că vreau imediat să o continuu: pentru că secolul XX nu a excelat în creativitate artistică, o formație precum Queen și un artist precum Mercury salvează cîte ceva din onoarea acelui veac
Recomandările noastre
