Gheorghe Dinică, interpretul lui Aurică Fieraru din „Regina”, este şi bunicul Adelei Popescu în filmul „Weekend cu mama”, al regizorului Stere Gulea. Producţia va avea premiera vineri, 20 martie, pe marile ecrane.
EVZ TV: Cum vi s-a părut scenariul filmului „Weekend cu mama” şi rolul? Gheorghe Dinică: Aştept cu nerăbdare să văd filmul, deşi rolul meu nu a fost unul foarte mare. Am filmat 3 zile în Bucureşti, joc rolul unui bunic care-şi vede nepoata în pragul prăpastiei şi care nu poate face nimic. Am jucat câteva secvenţe alături de Adela Popescu şi am fost impresionat de profesionalismul şi forţa cu care şi-a jucat rolul.
Aurică Fieraru este un personaj foarte pitoresc. Cum vă împăcaţi cu el? La început, în „Inimă de ţigan’’ nu a fost uşor. A trecut ceva timp până când am reuşit să mă acomodez cu hainele şi cu podoabele lui Aurică. Acum însă, Aurică Fieraru este o parte din mine, m-am obişnuit cu el, şi dimineaţa, când ajung la Buftea, aştept cu nerăbdare să intru in pielea lui.
Marii noştri actori se ascund, se retrag, nu vor să mai vorbească publicului (decât prin rolurile lor). De ce această rezervă? Nu ştiu. Poate pentru că le este greu să se mai regăsească în vremurile în care trăim. Sau poate pentru că mulţi dintre ei preferă liniştea, viaţa trăită departe de lumina reflectoarelor.
Care a fost cea mai importantă şcoală pentru dumneavoastră? Strada ! M-am născut în Giuleşti şi îmi aduc aminte că băteam, zi-lumină, cinematografele din cartier. Pe Bulevardul 6 martie şi pe Calea Griviţei erau multe şi noi eram o gaşcă, care intra dimineaţa în sala de cinema şi mai ieşea seara. Vedeam filme americane cu gangsteri şi, în pauze, trupe de actori de-ai noştri. Acolo lam văzut prima dată pe Puiu Călinescu şi tot acolo, în cinematograful de la mine din cartier, m-am decis să mă fac actor. Eram copii, dornici să vedem filme, înnebuniţi după actorii americani, uimiţi de profesionalismul actorilor noştri. Îmi amintesc că, după ce terminau trupele de actori reprezentaţia, mă ţineam după ei, eram curios să văd unde se duc, ce fac. Aşa am intrat eu în teatru, la 12 ani, în trupa de actori amatori a Casei de Cultură a Bucureştiului. Am luat apoi un premiu şi doamna Dina Cocea m-a văzut şi mi-a zis să vin să dau admitere la Institut. Ea a fost mentorul meu, cea care mi-a hotărât destinul.
Cariera dumneavoastră pe scenă e covârşitoare. Cum s-a schimbat, de-a lungul anilor, publicul de teatru? Publicul de teatru s-a modernizat. A evoluat şi a devenit mai pretenţios. Pe vremuri parcă se venea la teatru cu mai mare plăcere, a existat o perioadă când lumea bună din Bucureşti nu lipsea de la niciun spectacol de teatru. Acum mă bucur că sunt foarte mulţi tineri care merg la teatru. Într-o vreme în care televiziunea pune stăpânire pe tot, este extraordinar să vezi coadă la bilete la Naţional.
Aveţi un site oficial. În ce relaţie sunteţi cu internetul? Nu foarte bună. Soţia mea se ocupă cu asta, ea e cea mai pricepută din familie în domeniul calculatoarelor. Cântece de petrecere, romanţe, albumele dumneavoastră au fost un succes! Am început să cânt din pasiune. Apoi am decis să scot şi un CD, care s-a vândut ca pâinea caldă. Principalul meu suporter a fost soţia. Şi prietenul meu, Ştefan Iordache. Nu ştiu dacă o să mai cânt, dar mi-ar plăcea să scot un album de coveruri după piese clasice de jazz.
De ce anume din Bucureştiul de odinioară vă este cel mai dor? Îmi este dor de maidan, de străzile goale, de prietenii din copilărie, de liniştea de odinioară. Copilăria petrecută în Giuleşti a fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea. Pe atunci, Bucureştiul era un oraş înfloritor, plin de viaţă, de oameni veseli şi fericiţi.
Privind în urmă, aveţi un mare regret? Regretul că am pierdut mulţi prieteni, oameni de valoare care au plecat dintre noi, şi asta mi-a lăsat o mare durere în suflet. Sacrificii nu am făcut pentru c-am iubit şi iubesc meseria asta din toată inima, aşa că nu poate fi vorba de sacrificii. Am făcut totul din pură pasiune, am renunţat voluntar la lucruri sau momente în viaţă din dragoste pentru actorie.
Recomandările noastre
