George Valentin Sarry a fost arestat în 1949 şi a supravieţuit închisorilor comuniste, inventând şi "medota Sarry", de îndeplinire artificială a normelor de muncă silnică impuse deţinuţilor. A fost implicat într-una dintre cele mai mari evadări dintr-un închisoare comunistă şi a primit acuzaţii de spionaj şi trădare.

Tatăl lui George Valentin, Dumitru Sarry, grec de origine, s-a căsătorit la Londra (în 1915) cu Louise Coomes, o văduvă de război de origine engleză. Din prima căsătorie, Louise avea doi copii, Ted şi Stanley. Din căsătoria sa cu Dumitru au rezultat şapte copii, cinci născuţi în Anglia şi doi în România.

În 1927, Dumitru Sarry şi familia, inclusiv copiii din prima căsătorie ai Louisei, s-au stabilit la Constanţa, unde s-a născut, pe 8 ianuarie 1928, George Sarry. Cel de al doilea copil născut în România a fost sora lui, Ema Caliopi.

Fratele vitreg al lui George Sarry, Stanley, a făcut carieră în diplomaţie, ajungând secretar al Consulatului Britanic din Constanţa. George Sarry a urmat şcoala primară şi liceul la Constanţa. Deşi nu provine din părinţi de origine română, pentru că a fost educat şi format în ţară, George Sarry s-a considerat dintotdeauna român.

După cel de-al doilea Război Mondial George Valentin Sarry a fost considerat spion şi trădător, pentru că fratele său vitreg era secretarul Consulatului Britanic din Constanţa. Astfel, a fost condamnat la 15 ani de muncă silnică. Arestat în 1949, Sarry a cunoscut, cu excepţia Gherlei şi a Canalului, şase închisori politice din România: Jilava, Aiud, Baia Sprie, Cavnic, Oradea şi Piteşti.

"E prea periculos şi mi-e frică" George Sarry a fost de asemenea unul dintre deţinuţii implicaţi într-una dintre cele mai mari evadări dintr-o închisoare comunistă. Evadarea din Cavnic a avut loc pe data de 6 iunie 1953. Evadaţii s-au împrăştiat imediat după părăsirea minei. Unii au fost prinşi foarte repede, alţii, au fost arestaţi după luni de zile.

În final, după ce au fost prinşi toţi, au fost anchetaţi în închisorile din Baia Mare şi Oradea şi condamnaţi la pedepse suplimentare, de peste 15 ani de închisoare pentru fiecare evadat. Nimeni dintre aceştia nu a fost condamnat la moarte, astfel că toţi au prins eliberarea din 1964. Despre participarea lui George Sarry la pregătirea evadării scrie şi, Ion Pantazi, unul dintre deţinuţii politici, în cartea "Am trecut prin iad".

"Ducu Ciocâlteu mi l-a propus (n.r. pentru evadare) pe George Sarry, pe care l-am admis imediat. Acesta avea o grămadă de calităţi absolut indispensabile evadării: caracter desăvârşit, inteligent, abil, o agilitate de pisică, dublată de o forţă fizică remarcabilă, o sănătate de fier, având în plus tinereţea a numai 22 de ani. După părerea mea, Sarry cumula, mai mult decât oricare dintre noi, toate calităţile necesare unei astfel de întreprinderi. Deşi a fost de acord cu evadarea, mai târziu ne-a anunţat că nu va mai lua parte. A fost o mare pierdere pentru noi. Sarry a continuat să ne dea informaţii şi ne-a ajutat în tot ceea ce priveşte pregătirile. Avea cele mai bune legături pentru strângerea informaţiilor şi n-a pregetat niciun moment să ni le pună la dispoziţie. De ce o fi refuzat Sarry să ia parte la evadare, rămâne un mister, el riscând aproape tot atât de mult ajutându-ne cu informaţii."

Ion Ioanid, un alt deţinut care a participat la evadare, a menţionat în volumul I din "Închisoarea noastră cea de toate zilele":

"Paralel cu toată activitatea febrilă pe care am desfăşurat-o în cursul săptămânii (înainte de evadare – n.n), s-au mai întâmplat şi o serie de evenimente, care au fost departe de a domoli tensiunea nervoasă în care trăiam. A doua zi, după ce stabilisem data şi ora evadării, ne-am trezit cu George Sarry, care a venit să ne spună că s-a gândit bine şi că nu va mai merge cu noi. Motivul ni l-a spus cu toată sinceritatea: - E prea periculos şi mi-e frică! Pentru noi a fost o lovitură, George fiind un băiat de nădejde pe care toţi contam. Toţi l-am înţeles însă, fiindcă tuturor ne era frică. Nimeni nu i-a luat-o în nume de rău."

Într-o convorbire avută cu fostul său coleg de suferinţă, Cornel Onaca din Oradea, cu care s-a reîntâlnit după 50 de ani, în 2006 la Montreal, Sarry a mărturisit că i-a fost teamă ca, în cazul în care este prins, să nu-i compromită şi pe cei care i-ar fi acordat ajutor. Pentru că nevoia unui astfel de ajutor era evidentă: cum ar fi putut altfel să ajungă singur de la Cavnic la Constanţa? Probabil că nu a vrut să menţioneze acest motiv celor care plănuiau evadarea, pentru a nu-i descuraja, aşa că a preferat să spună ca îi este frică.

Faptul că a renunţat la evadarea propriu-zisă nu l-a scutit de anchete la Baia Mare şi la Oradea şi, în final, de condamnare în procesul evadaţilor. Implicarea lui Sarry şi a altor funcţionari civili din mină în procesul evadaţilor s-a datorat unuia dintre evadaţi, Ducu Ciocâlteu, care, după ce a fost prins, a colaborat cu anchetatorul.

"Metoda Sarry", garanţie a supravieţuirii În afară de participarea la pregătirea evadării, Sarry mai are la activ şi o invenţie, care l-a făcut celebru în lumea deţinuţilor politici mineri: "metoda Sarry" de îndeplinire artificială a normelor lunare de avans a frontului de lucru. Acesta se determina prin încastrarea, în trei găuri făcute în peretele minei, a unei piese martor, numită în jargonul mineresc "ştufă".

"Metoda Sarry" consta în astuparea ştufei bătute de personalul administrativ al minei şi încastrarea unei alte ştufe mult mai în spate. În raport cu care frontul de lucru, apărea că îndeplineşte norma stabilită. Această idee simplă funcţionat ani de zile şi a salvat multe vieţi, pentru că normele lunare erau de exterminare.

George Sarry a avut însă şi o tentativă de sinucidere la închisoarea din Oradea, când nu a mai putut suporta regimul de exterminare la care era supus lotul evadaţilor de la Cavnic. A participat şi la o grevă a foamei declanşată de deţinuţii de la închisoarea din Piteşti, făcută în speranţa îmbunătăţirii condiţiilor din penitenciar.

În luna februarie 1960, când se afla la izolare, în lanţuri, a fost scos de la izolare şi interogat de un ofiţer, probabil rus, care vorbea româneşte. Ca urmare a acestui interogatoriu i s-au scos lanţurile de la picioare şi a fost trimis direct în celula lui, cu toate că nu se încheiase perioada de izolare. Acelaşi lucru i s-a întâmplat şi altui deţinut, gazetarului Leonard Kirschen, de origine evreu.

Pe data de 4 martie 1960, ambii au fost practic daţi afară din puşcărie, deşi niciunuia nu-i expirase pedeapsa. George Sarry a plecat la Constanţa, la sora sa, iar Leonard Kirschen la Bucureşti, la părinţi. În luna mai 1960, ambii părăseau România, cu destinaţia Anglia. Explicaţia acestui final este următoarea: în Anglia fuseseră arestaţi doi funcţionari importanţi ai Ambasadei române din Londra, care nu deţineau imunitate diplomatică. Interesul Securităţii în recuperarea acestor spioni a fost cu siguranţă foarte mare, şi de aici schimbul de prizonieri.

Din Anglia, după doi ani, George Sarry a plecat în Canada, la unul din fraţii săi. Aici s-a căsătorit, în 1963, cu Ester, o canadiană de origine franceză, cu care are două fete. Una dintre ele i-a dăruit trei nepoţele.   Articol reluat din ziarul Zigzag Român-Canadian