O treime din morţii de la Revoluţie erau decreţei. Ciuruiţi de gloanţe ori striviţi de TAB-uri, sute de decreţei au plătit cu viaţa în decembrie ‘89.

In Decembrie ‘89 au iesit in strada pentru a-si extirpa ura fata de comunism, crescuta ca o tumoare pe sufletele lor. Cei mai multi dintre ei au din noptile acelea amintiri feroce pe care si acum incearca sa le uite, altii - civili sau militari in termen - au sfarsit sub TAB-uri ori sfasiati de gloante. Oricare a fost destinul lor, generatia decreteilor a demonstrat atunci ca Praslea poate castiga in lupta cu zmeul comunist.

Alarma la Scoala Militara

„Desant parasutat deasupra scolii. Deschideti foc!”, rasuna alarma pe holurile Scolii Militare de Ofiteri Brasov, in noaptea de 23 spre 24 decembrie 1989. Catalin Haidau, elev-caporal, tocmai pusese pe hartie ultimele randuri din scrisoarea catre parintii sai si se pregatea de un somn atat de asteptat, dupa trei zile in care el si colegii sai aparasera „de teroristi” Consiliul Judetean Brasov. Cei doi colegi ai sai de camera s-au trezit buimaci in zgomotul tirurilor de arma, toata scoala era in alerta. Catalin a lasat deoparte scrisoarea si a inteles, in sfarsit, de ce n-a mai fost lasat in permisie.

Cu cateva zile inainte, ar fi trebuit sa mearga doua zile acasa, la Targu-Jiu. Se pregatea de Craciun si de petrecerea de Anul Nou, se indragostise de Aurica, prietena de-a Dariei. Daria era sora lui, eleva la Scoala Pedagogica din Deva. „Taticule, sa stii ca m-am imprietenit cu o fata”, i se confesase el prin telefon.

Parintii sai, Elena si Grigore Haidau, il vazusera ultima oara chiar la Deva, unde se dusesera la o sedinta cu parintii, iar Catalin urma sa vina si el acolo. „A venit cu alt tren decat ala care trebuia si eram ingrijorati. Ne-am intors de la sedinta si, parca-l vad, ne astepta pe un scaun, in hotel... El avea o uitatura apriga”, povesteste tatal lui Catalin.

„Acopera-ma cu foc, ies in lupta!”

Vorbeau la telefon o data pe saptamana. Pe 17 decembrie, duminica seara, Catalin si-a anuntat parintii ca nu i-a fost aprobata permisia: „La noi e alarma mare”.

In Brasov, revolutia a inceput intr-o joi. Miercuri, pe 20 decembrie, plutonul lui Catalin, alti colegi de-ai lui si vanatorii de munte de la Campina au fost dusi „sa apere” Consiliul Judetean, joi s-a tras, vineri au murit 11 soldati. Sambata, pe 23, elevii au fost adusi la scoala sa manance ceva cald, sa se schimbe si sa se odihneasca. Atunci a inceput nebunia, atunci a murit Catalin.

Treziti din somn, colegii lui au luat pozitie de tragere, la geam. Brusc, Catalin ii spune unui coleg de camera, Ioan Tita: „Acopera-ma cu foc, ies in lupta!”. Celalalt coleg, Cristian Daia, a decis sa-l urmeze: „Am iesit si l-am gasit pe Catalin cazut. (...) In dreapta lui incepuse sa se intinda o pata rosie...”.

Duminica neagra

Ca si cum ar fi simtit nenorocirea, parintii lui Catalin au sunat la Scoala Militara a doua zi in zori. „Era duminica, pe la 8.00 dimineata. Ne-au spus ca a fost urgie, ca se trage in nestire, dar Catalin e bine, au zis ei. Desi el era mort.” Lui Grigore Haidau nu-i e deloc usor sa retraiasca amintirile astea, a facut deja doua infarcturi de atunci.

La pranz, tot in duminica aia, a sosit si telegrama neagra. Catalin trebuia adus acasa. Ajunsi in Brasov, aproape de Spitalul Judetean, au gasit „o mare de oameni”, toti veniti sa-si ia mortii. „Pe holuri, in saloane, pe jos, pe paturi, erau morti peste tot, calcam printre ei. L-am gasit pe Catalin, impuscat in brat, in bazin, in genunchi si - glontul fatal - in tampla dreapta. L-am ingropat pe 27 decembrie. Stiti, scria si poezii...”

„Si pentru ce?”

„Azi-noapte l-am visat”, zice tatal. „Eram cu nevasta-mea undeva, intr-o excursie sau tabara, si cineva ne-a zis ca e si Catalin acolo. Cand ne uitaram, era sub un foisor, cu un baiat si cu o fata si cam facea baza de ea si radea... radea...”

Grigore Haidau spune ca a fost optiunea sotiei sale sa-l trimita pe Catalin la o scoala militara: „„Decat sa-l vad in Rovinari in cizme de cauciuc, mai bine in cizme din piele, iar daca femeia e sortita sa procreeze, un barbat trebuie sa-si apere tara”, asa a zis mama-sa.”

Dar sa bagi in pamant un copil de 19 ani jumate... „Si pentru ce?”, se revolta parintele, „jigodia de Iliescu a vrut sa nu se mai stie de mortii Revolutiei!”.

Dar si-a zis tatal lui Catalin sa nu se supere ca Dumnezeu i-a luat copilul, o fi fost nevoie de el prin alte locuri...

FRAGMENTE

Ultima scrisoare catre parinti

„Aici, in Brasov, ARMATA E CU POPORUL, DAR IMPOTRIVA SECURITATII. Niste asasini mercenari cretini (...) aceste animale care trag fara mila in noi, in popor si care, vazandu-se la stramtoare pt. ca armata e net superioara ca numar, au apelat la grupuri de cercetare-diversiune din Iran sau Israel. Personal, m-am indignat tare mult cand s-a cerut sprijinul URSS. In primul rand pt. ca eu nu concep ca Romania sa fie campul de razboi al altor tari (...) Sper sa am posibilitatea sa vi le povestesc. Deja acum, cand aud un zgomot cat de cat mai tare, cum tresar. DAR NU MA PLANG! Sunt barbat, sunt ostean al Romaniei Libere. Dar inca o data va rog sa nu va faceti griji, caci voi avea grija de mine si NU VREAU CA ACEASTA SCRISOARE SA FIE SI ULTIMA.

Va imbratisez cu mult, mult dor si dragoste, elev caporal Catalin Haidau.”

Catalin pusese in plicul pentru parinti si articole proaspete despre Revolutie, decupate din ziare

DEZNADEJDE

S-a rupt ceva in mine si-arunc cu el in cer - Fii blestemata aceea ce mi-a urzit o soarta asa ferice iscata din dureri! Ce-ai reusit? Sa ti se inchine un suflet ca sa te joci cu el Un cer de-ar fi sa cada, Pamantul sa se crape si soarele s-apuna, dar cat voi fi in viata o inima preface-oi in furtuna Prin care lin sa treaca o singura corabie Si ce va fi pana la ea Voi scufunda in mine si-atat Nici legamant, nici pamant O viata am si de voi vrea Voi fi si sfant!

Catalin Haidau, 6.11.1988

STRIVITA DE UN TAB

„Daca nu incepe si la Bucuresti, eu plec la Timisoara!”

In ziua de 21 decembrie 1989, Ruxandra Mihaela Marcu, o bucuresteanca de 21 de ani, ceruse bani parintilor ca sa-si cumpere cizme si rochie pentru Revelion si plecase in oras cu prietenul ei, Alexandru. Cu vreo 1.000 de lei in buzunar - 600 de lei costau numai cizmele, isi aminteste si astazi mama tinerei -, aveau de gand sa colinde magazinele. Nimic nu-i grabea.

Cand au ajuns pe Magheru insa, au intrat nu in magazine, ci intr-o coloana de manifestanti, caci Ruxandra asteptase cu sufletul la gura sa ajunga Revolutia si in Bucuresti. „Tati, daca nu incepe si la Bucuresti, eu plec la Timisoara!”, anuntase ea. Ura comunismul pentru ca acasa la ea se ascultau Europa Libera si Vocea Americii. Stia adevarul.

„Fetele lui tatutu’”

Tatal ei, Victor, balerin la Opera Nationala, intrase in vizorul Securitatii si ii era ascultat telefonul pentru ca avea un frate plecat, din ‘83, in SUA. De cate ori vorbea cu el, il injura pe Ceausescu, isi aminteste Stana, care si ea fusese data afara din Ministerul Afacerilor Interne, unde era contabila, pe motiv de „rude in strainatate”.

Ruxandra isi iubea parintii, iar pe tatal ei il idolatriza de-a dreptul. „Uite, tatutule, pana si degetele mele seamana cu ale tale”, isi aminteste Stana o replica de-a fetei. „Daca-i spunea cineva ca nu seamana cu Victor, era prapad! Iar el ii aducea mereu cadouri de pe unde se ducea cu baletul si ne trimitea scrisori, „Fetele lui tatutu’”...”.

TAB-uri contra libertatii

In ziua in care Ruxandra plecase la cumparaturi, in centrul Capitalei, ca-ntr-un crater vulcanic, se adunau suvoaie de oameni de prin toate cartierele, manifestau - cu un acut sentiment al libertatii - contra lui Ceausescu, dupa mitingul esuat al dictatorului din balconul CC-ului.

Emotia rabufnirii iesea din gatlejuri odata cu speranta eliberarii, reprimata prea mult timp. Si, deodata, in fata Salii Dalles, curajul demonstrantilor a fost stalcit sub TAB-urile scoase la inaintare de Aparatul de stat. Unul dintre TAB-uri a agatat-o pe Ruxandra, a smuls-o din mana lui Alexandru, a dat-o cu capul de caldaram si a tarat-o asa o vreme. Apoi, mai mult moarta, lungita pe trotuar, Ruxandra tot le parea comunistilor periculoasa: un militar a lovit-o cu patul pustii.

Tot ce mai stie Stana e ca nasul lui Alexandru i-a sunat, pe la 23.30, si le-a spus ca a dus-o pe fata la Spitalul Municipal, dar ca a murit in jumatate de ora: „Victor a scapat receptorul din mana. A doua zi, pe la 5 dimineata, ne-am dus s-o luam pe Ruxandra. N-am reusit atunci, era spitalul plin de securisti”.

Tatal fetei a suferit enorm, spune Stana. Pana a murit, se ducea la mormantul fiicei sale de trei ori pe saptamana si mereu a repetat, cand colegii il intrebau de ce nu cere banii de urmas al unui erou, „Nu vreau nimic pe sangele copilului meu!”