Cum mi-au venit gandurile astea? Păi, răspunsul este simplu! Mi-am pus o întrebare: doar „bolnavii” sunt atrași de Putere, sau Puterea „îmbolnăvește”? Inițial, am înclinat către prima variantă, după care, m-am gândit imediat la un exemplu care contrazice ambele variante: Victor Babiuc, om politic important al perioadei 1990-2010, profesor universitar și avocat, fost parlamentar, fost deținător al portofoliilor Justiției, Internelor și Apărării. Cariera politică i-a fost curmată printr-o condamnare penală cu privare de libertate, pentru o faptă de care nu se făcea vinovat, pentru că nu-i aparținea.

Ei bine, la acest om am observat, de-a lungul unui sfert de secol, același tip de comportament, aceeași atitudine, indiferent de poziția în care se afla, aceea de înalt demnitar, sau aceea de deținut în penitenciar. „Cum reușiți să fiți același, de o constanță exemplară, indiferent de situațiile în care v-ați afla?” l-am întrebat cândva. Mi-a raspuns năucitor de simplu: „Asta este viața, dacă pe cele bune le trăim cu satisfacție firească, este normal ca și pe cele rele să le luăm măcar cu înțelepciune senină”. Cu aceste vorbe în minte, am conchis că Victor Babiuc a fost doar o rară excepție, din păcate, iar răspunsul meu final este că doar predispozția „maladivă” impinge către Putere, după care, amețeala ei dulce ca un drog aceentuează patologicul. Astfel, m-am apucat să scriu despre bolnavi, despre bolile lor care pot distruge vieți și destine aflate în aria lor de manifestare și despre învățămintele care se pot trage din asemenea experiențe.

O pagină neagra

În scaunul de șef al DNA, pentru încă o zi sau un an, personajul public Laura Codruța Kovesi cu al ei destin, așa cum va fi el știut de viitorime din perspectiva istoriei, este unul care a ajuns deja la capăt de linie. Este un personaj peste care grele sigilii de plumb au fixat deja definitiv placa de marmură neagră destinată personalităților istoriei al căror traseu prin lume stă sub semnul nenorocirii semănate în jur.

Mânuirea nelegiuită a spadei numită Lege a făcut din sute, poate mii de indezirabili politici sau economici, tot atâtea mii de victime. În numele unui ideal absolut legitim - aici a și fost de fapt minciuna criminală! - sub pretextul nobil al îndreptării unor mari cusururi sociale, în dosul unor draperii groase, botezate grandios „Lupta împotriva corupției”, „Reforma Justiției” și „Consolidarea statului de drept” s-a scris, de fapt, o pagină neagră a Istoriei României, una în care instituții ale Statului de Drept au fost compromise, prestigiul magistraților a fost făcut pulbere, vieți și cariere au fost distruse, familii întregi au fost nenorocite, nenumărate destine au fost deturnate și amputate.

Cuplul conducător

Retrăim anii ’50!” a devenit o tresărire la ordinea zilei, a unei părți din ce în ce mai extinse a populației. Cum și de ce a fost împinsă România în acest hău al dezastrului provocat de teroare? Deja se știe, o importantă parte a Presei a arătat asta de-a lungul ultimilor ani cu nenumărate probe. Cum? Prin siluirea sau ignorarea fățișă a prevederilor legale în materie de procedură penală și prin transformarea Justiției într-un Câmp Tactic al SRI. Asta, foarte pe scurt! De ce? Tot foarte pe scurt, la începutul primului mandat la Cotroceni al lui Traian Băsescu, pentru eliminarea adversarilor politici ai fostului președinte, mai apoi, către sfârșitul celui de-al doilea mandat, în folosul politic și economic-financiar al grupării surprinsă și descrisă de jurnalistul Dan Andronic în serialul său de dezvăluiri „Noi suntem Statul”, alcătuită în jurul veritabililor foști stăpâni ai României, cuplul Kovesi-Coldea. Și mai pe scurt, pentru PUTERE, pentru acea putere pe care patologicul o scrie cu litere majuscule.

Totul are un tâlc!

Un dat de la Dumnezeu, dacă este să vorbim pe limba credincioșilor, sau o caracteristică evoluționistă, dacă ne adresăm ateilor, face ca tot ceea ce este viu să tragă concluzii, în urma experiențelor traite. Conștiente, în cazul omului, inconștiente, în cazul celorlalte viețuitoare, aceste concluzii sunt un dat fără de care viața nu ar fi fost posibilă. Mai mult, concluziile pe care omul le trage, în urma experiențelor sale și ale semenilor lui, îl înzestrează, sau ar trebui să-l înzestreze cu capacitatea de a înțelege la nivel filosofic ce este bine și ce este rău, ce este folositor la modul superior, lui și semenilor lui. Aceste concluzii de ordin filosofic se mai numesc și „tâlc”, iar cand tâlcul se cristalizează în conștiințe, ca urmare a unor evenimente istorice negative de mare și larg impact, socitetățile umane pot învăța de ce anume să se ferescă în demersurile lor viitoare. Este suficient dacă ne gândim, bunăoară, la experiențele fasciste și comuniste, prin care o mare parte din omenire a trecut cu prețul unor imense traume. Sigur, asta până când omenirea uită, mi s-ar putea replica. Da, așa este, omenirea mai și uită, drept pentru care ciclic, repetă greșeli enorme. Până uită, însă, câteva generații suflă și în iaurt. În baza acestui considerent, mi-am pus problema identificării unor învățăminte, ale unor tâlcuri, care ar putea fi desprinse din experiența legată de Epoca Kovesi-Coldea.

Veriga slabă, magistrații

Una dintre cele mai importante concluzii este că așa ceva este posibil, oricât de democratic ar fi așternută o Constituție, dacă veriga slabă este în interiorul castei magistraților judecători și procurori. S-a văzut clar, o Hotărâre CSAT, secretă și astăzi, prin care fenomenul numit corupție a fost trecut în categoria vulnerabilităţilor securităţii naţionale și niște Protocoale, secrete și ele, încheiate între DNA și SRI, au înlocuit practic Legea, deși nici Hotărârea și nici Protocoalele nu înseamnă Lege. Mai clar, au înlocuit prevederi ale Codului de Procedură Penală, oricât de lege organică ar fi fost el. Dar, și abia aici apare concluzia gravă, și Hotărârea și Protocoalele nu ar fi făcut nici cât doua cepe degerate, dacă nu s-ar fi găsit magistrați, judecători și procurori, puțini, dar în număr suficient, dispuși să pună Legea între paranteze, să anuleze însăși rațiunea menirii lor profesionale.

Infracțiuni în slujba Legii

Tristețe mare, însă, nimic nou! Nu au existat regimuri dictatoriale în istorie, care să fi dorit să-și legitimeze prin intermediul justiției eliminarea adversarilor, și să fi eșuat. Câteva exemple, relativ recente la scara istoriei: Stalin, Hitler, Gheorghiu-Dej. Nu au avut niciunul - și mulți alții ca ei - nicio dificultate în a-și transforma intențiile asasine în hotărîri judecătorești definitive. În aceste cazuri, ca și în cazul în cazul Epocii Kovesi-Coldea, păstrând proporțiile desigur, scopurile s-au atins prin metodele numite în Codul Penal „Cercetarea abuzivă”, „Supunerea la rele tratamente”, „Tortura” și „Represiunea nedreaptă”, ele însele infracțiuni, comise împotriva indezirabililor chiar de către magistrați, cei chemați să le sancționeze. Dacă servilismul unei părți a corpului magistraților, judecători și procurori, nu poate fi eliminat, mă- car să terminăm cu prostiile cum ar fi: „am încredere în Justiție!”, „nu mai avem ce comenta, Justiția s-a pronunțat!” și alte enormități.

Tentația Puterii

O altă concluzie importantă este aceea care pune în evidență pră- pădul ce apare în societate, atunci când serviciile de informații sunt scoase din cazărmi, pentru altceva decât treaba lor, clar prevăzută în Lege. Așa cum am mai arătat în paginile ziarului, tentația serviciilor de informații de a acapara puterea în stat este un fenomen des întâlnit în istorie. Având la îndemână ambele cele mai importante resurse cu putință, informație și bani, fenomenul este cumva firesc. Chiar și cei mai drastici dictatori s-au lovit de pericolul ca serviciile de informații să cuprindă metastatic instituțiile de putere, să le preia frâiele în folos propriu în vederea accesului în Olimp. Stalin, pentru a-și putea păstra puterea absolută, epura periodic serviciile de informații ale Uniunii Sovietice, cu un glonț în țeastă tras șefilor acestora, în urma unor simulacre de procese, așa cum am pomenit și mai sus.

Ceaușescu și Securitatea

Puțină lume știe, Nicolae Ceaușescu s-a confruntat și el cu același fenomen: la începutul anilor ’70, Securitatea îl lucra pe secretarul general, ca pe orice alt cetățean privit ca un potențial pericol. Nu doar atât, dar Securitatea tindea să dețină controlul total, pentru că începuse recrutări masive în rîndurile activului de partid al PCR, la eșaloane din ce în ce mai înalte. Așa cum era el, doar cu câțiva ani școală, când a aflat, Nicolae Ceaușescu a știut să rezolve rapid: l-a demis pe Ion Stănescu din funcția de ministru de Interne și l-a exclus din Comitetul Executiv al CC al PCR, a ordonat distrugerea dosarelor de informatori ale membrilor de partid și a dispus intezicerea folosirii de către Securitate a membrilor de partid pe post de informatori, fără știința și aprobarea specială și nominală a secretarilor și prim-secretarilor. Efectul acestor măsuri a constat în întărirea controlului PCR asupra Securității, care și-a pierdut pârghiile necesare deținerii puterii absolute în stat.

Așadar, Nicolae Ceaușescu, cu cele trei-patru clase primare pe care le absolvise la el acolo, în sat, a înțeles o chestiune pe care Traian Băsescu, om cu carte și umblat prin lume, nu a putut să o priceapă. Ar fi priceput, dacă ar fi știut ceva istorie, sau dacă instinctele de om politic i-ar fi fost mai puternice decât pornirile negativ-iraționale. Nu ar fi dat nici în ruptul capului acea Hotărâre nr. 17 a CSAT din 28.02.2005, care a trasat SRI-ului sarcini informativ-operative în afara Legii. Adică, nu ar fi semnat un document care practic a constituit actul de naștere al unei organizații para-legale, Binomul SRI-DNA, și nu ar fi dotat această oganizație clandestină cu toate prerogativele necesarii acaparării pârghiilor de putere din instituțiile fundamentale ala statului. Hotărârea CSAT a fost, de fapt, un veritabil certificat de deces al Statului de Drept.

Tata nu a avut dreptate!

Cea mai tristă concluzie pentru mine este, însă, legată de poporul meu, mă rog, de descoperirea unei oribile trăsături negative caracteristică multor români, departe de o majoritate, dar destul de mulți, de care nu am știut până recent, deși sunt un om în toată firea. Mulți dintre noi, mai ales dintre aceia care ne-am format „baza” înainte de 1989, am crezut că de atrocitățile comise în anii ’50 împotriva poporului român nu sunt vinovați românii, ci sovieticii, mai precis consilierii sovietici prezenți în țară, care controlau tot. Nu de unii singuri, direct, îmi explica chiar tatăl meu, un om deștept, instruit și informat, ci prin intermediul executanților lor fideli, foștii comuniști ilegaliști, la rândul lor și ei, tot străini de țara asta. „Românul este blând și bun, oropsit în toată existența sa de către străini, de turci, de tătari, apoi de fanarioți, mai încoace de sovietici și de străinii de neamul românesc, de alogenii care reprezentau peste 90% din numărul total al comuniștilor înainte de 23 august 1944”. Am crescut, astfel, fiind convins că românul este blând și bun, capabil de mici răutăți și dispus la unele compromisuri, dar incapabil de mari nemernicii. Epoca Kovesi-Coldea, una în care doar români au prigonit și nenorocit români, mi-a arătat că nu este așa.

Depinde doar de noi!

Am mai povestit și o voi mai face: când am revenit, acum doi ani, la Evenimentul zilei, m-am trezit coleg de redacție cu câțiva jurnaliști, să le zic așa, care aplaudau, băteau din palme extaziați, când televiziunile transmiteau imagini cu cineva scos în cătușe de la DNA. La început, la auzul aplauzelor, nu am înțeles despre ce este vorba și am întrebat-o pe colega de birou și șefa mea, Simona Ionescu, ce-i cu ăia, de ce aplaudă mă gândeam că urmăresc vreun meci, că a câștigat Halep vreun Grand Slam, ceva. Mi-a răspuns că aplaudă, pentru că văd pe cineva scos legat de la DNA și că așa fac de fiecare dată. Acea întâmplare, repetată apoi la fiece arestare, mi-a provocat o revelație, am înțeles brusc că vederea sângelui unui semen îi poate decade pe unii români din condiția umană, am înțeles brusc cum au fost posibile toate marile atrocități din istorie, nu numai de la noi, am înțeles că unii oameni poti fi lupi pentru alți oameni și am mai înteles că unii români, îngrijorător de mulți, nu sunt deloc așa cum mi-i descria tatăl meu. Peste toate, însă, tâlcul general pentru mine este că epocile istorice importante, prin personalitățile benefice sau malefice pe care la așază în capul mesei, scot din unii oameni, la vedere, la lucru, să zic așa, cei mai negri demoni sau cei mai puri îngeri, dar că totul nu depinde decât de ceea ce vrem noi înșine să fim, de ceea ce vrem noi înșine să lasăm să iasă la vedere din noi.