Citisem această tabletă în colecția ziarului Adevărul de la Biblioteca Academiei Române pe vremuri, cînd lucram la Istoria literaturii proletcultiste. Unul dintre capitolele cărții urma să se intituleze Schimbarea față de Arghezi și se referea la trecerea Regimului comunist de la zîmbete seducătoare față de marele poet între 1944-1947 la încruntări amenințătoare și nu peste mult timp la aplicarea bîtei. Înscriam această tabletă în seria textelor scrise de un publicist sub Sabia lui Damocles care e obligația de a scrie zilnic la gazetă, lucru infernal, mai ales cînd publicistul, asemenea lui Arghezi – colaborator al Adevărului de după 1946, trebuie să ocolească subiectele politice, singurele care dau hrană zilnică unui condei:

„În perioada 1946-1947, începînd cu „Ochi îngheţaţi“ (14 aprilie 1946) şi terminînd cu „De anul nou“ (31 decembrie 1947), tabletele lui Arghezi din Adevărul aparţin unui genial publicist, în stare să facă literatură din orice. Fel de fel de subiecte cad sub condeiul cronicarului cotidian: doi ani de la moartea lui Minulescu („O comemorare“, 17 aprilie 1946), profesia de scriitor („O profesiune hilară“, 19 mai 1946), genul feminin al înjurăturilor („Feminin, masculin“, 16 august 1946), locul prostului în istorie („Adam et comp.“, 31 august 1946), covrigul ca subiect literar („Covrigul“, 5 octombrie 1946).”

Într-adevăr, așa cum îmi dau seama acum, cînd citesc publicistica lui Arghezi din anii 1944-1947 fără un scop anume, pur și simplu din plăcere, tableta Feminin, masculin dă seamă de geniu unui publicist de a face literatură din orice.

Tudor Arghezi nu explică de ce toate vorbele de ocară sînt feminine.
Reproducînd aici tableta, îi întreb pe cititorii lui cristoiublog.ro:
De ce credeți că toate vorbele de ocară sînt feminine?

„Profesorul la Universitatea din Cluj, italianul domnul Cianciolo, care-i şi un filolog şi un poet, dar şi un om de spirit cu ghimpi, mi-a făcut într-o seară o remarcă, aflată şi în schiţele observaţiilor personale, că toate vorbele de ocară sunt feminine…

Am verificat împreună pe limba românească. Canalie: feminin. Bestie: feminin. Paciaură, putoare, tîrîtură, başordină, ţoală, fleoarţă: feminin. Însăşi licheaua, ale cărei specialităţi şi atribute sunt eminamente masculine, e feminină. (…)

În italiană şi românească bună, injuriile se echivalează. Porco la Madona circulă într-un fel şi în România, unde, ca să înjuri un bărbat, e neapărat necesar să evoci pe maică-sa. Masculii respectă masculinitatea şi lovesc în feminin. (…)

Trebuie să fie un ce nedeterminat şi misterios în toate aceste poziţii masculine în univers, de vreme ce şi anumite detalii anatomice, considerate că păstrează în perpetuitate nobila specie umană sunt, atît la masculini cît şi la femele, numai de gen feminin.

Un filolog artist ar putea să lungească analiza şi luînd în parte organele din punct de vedere gramatical şi lingvistic să le definească genul pentru obţinerea unei concepţii generale a sentimentului în competinţa căruia cade regia mobilierului verbal. De pildă, cuvîntul burtă e în limba sinceră feminin, pe cînd în terminologia ştiinţifică el se face abdomen, masculin. E aici şi o oarecare ezitare, căci cuvîntul ia la plural femininul, constituind un aşa-zis gen neutru, nici masculin, nici feminin, sau şi una şi alta, minus cu plus.

De ce nasul, masculin şi neutru în acelaşi timp sau ambigen, e la singular masculin, iar găurile lui, nările, sunt feminine? Urechea posesoare şi ea de gaură, e feminină. De-aşijderi şi gura: o gură, două guri. Totuşi, cuvîntul care designează funcţiunea cea mai tristă a făpturii omeneşti e fixat atît în limbajul savant, cît şi în cel vulgar, la masculin. Orgoliul masculin de la Cruciaţi pînă la muschetarul d’Artagnan n-are cuvînt să fie prea satisfăcut.

Palma, feminină cît stă deschisă, se face masculină îndată ce se închide hermetic şi porneşte înainte, un pumn, un ghiont. De ce mustaţa şi barba sunt feminine, ca şi aluniţa, dacă reducerile lor ciocul şi negul sunt masculine?

Bolile ar deschide un capitol de filozofie filologică, şi el interesant. Chiar cuvîntul general boală e feminin, ca şi durerea şi suferinţa. Ciuma e feminină, buba e feminină ca umflătura şi gîlca. Feminine sunt holera, apendicita, diareea, numită vulgar cufureală. Dar sunt masculine cel puţin la singular: buboiul (o bubă mai mare), cancerul, spirochetul. Are şi bărbatul partea lui de glorie incontestabilă în răspunderile patologiei. Morbul, tatăl maladiilor infecţioase, revendică masculinitatea.

Dar Eva s-a răzbunat într-un domeniu, care demonstrează originea ei divină şi prezenţa ei în grădina de odinioară a parfumatului Paradis: floarea e femeie.”