„Unde în această lume putem găsi nobilitate fără infatuare, prietenie fără invidie, sau frumuseţe fără vanitate? Aici, unde graţia este împodobită cu muşchi şi forţa este ornată cu gentileţe. El serveşte fără servilism, şi luptă fără să simtă duşmănia. Nu e nimic mai puternic şi mai puţin violent, nu e nimic mai rapid şi mai răbdător. Trecutul lumii s-a petrecut pe spinarea lui. Întreaga noastră istorie este hărnicia lui. Sîntem moştenitorii săi şi el este moştenirea noastră. Doamnelor şi domnilor, Calul!”. Acest text, numit „Odă calului”, a fost scris în 1954 de Ronald Duncan pentru acea ediție a „The Horse of the Year Show” şi, de atunci, se citeşte în fiecare an, la începutul serii de gală a festivalului care este, după cum știm, punctul maxim al anului ecvestru în Marea Britanie.
Eram copil, aveam 11 sau 12 ani, şi eram deja deprins cu caii. Pe hipodromul de la Ploieşti, în cuprinderea din mijlocul ovalului de zgură pe care alergau trăpaşii în faţa unei asistenţe colorate şi gălăgioase joia şi duminica, se găsea o întindere de iarbă, numită de noi „teren”, unde făceam călărie. Aveam acolo loc berechet, obstacole de toate felurile (staţionate, riviere, triple etc.), manej pentru dresaj, o lungă pistă de nisip bătătorit, pe care încălzeam caii şi galopam frenetic la final de antrenament. Sînt convins că întîmplarea prin care, la începutul blînd al verii din al şaptelea an al vieţii mele, am ajuns la călărie, o pură coincidenţă la prima vedere, a avut sensuri adînci, destinale, căci în prietenia mea cu caii mi-am dres sensibilitatea şi un anume simţ al loialității, al prieteniei dacă vreți, fără de care eu nu mai sînt eu. Cred că, pentru un copil, nu există introducere mai bună în viaţă decît alături de cai. Mai mult decît loialitate, înveţi cum de e posibilă o relaţie profundă şi egală cu o fiinţă de 20 ori mai mare şi mai puternică decît tine şi, poate sună paradoxal, înveți responsabilitate – căci tu, cel mic, ești responsabil de ce i se întîmplă lui, cel mare. Am amintiri magice. De pildă, îmi amintesc o zi de iarnă, cu zăpadă destul de mare, una din acele zile în care, ca să nu stricăm terenul, ieşeam cu caii pe cîmpul imens din spatele hipodromului, de la limita de sud a Ploieştiului. Azi cîmpul e restrîns de construcții, pe vremea aceea, era larg cît orizontul înghețat. Nu mai ştiu din ce motiv, antrenorul nu era cu noi. Rămăsesem între noi, așadar. Făceam concursuri de galop, strigam şi chiuiam, cei mai destoinici ridicau caii în două picioare, săream peste şanţuri, făceam slalom printre stîlpii de înaltă tensiune, fugăream iepurii care săreau speriați din vizuinile lor. Spaţiul acela nelimitat prin care zbor ca o săgeată eu, mic, pe spatele unui armăsar pur sînge englez, înspumat de galopul frenetic, a intrat în mine cu fiecare respiraţie şi astfel am învăţat fizic ce înseamnă libertatea absolută: să galopezi, cu calul tău, în infinit. Galopam aplecat în faţă, aproape de cal, îi simţeam mirosul în aerul tare, auzeam copitele muşcînd zăpada şi îi vedeam nările largi, fornăind. Aveam un sentiment de dezlănţuire frumoasă, pentru că ştiam că fac ceva cu totul ieşit din comun pentru un copil de oraş comunist de la începutul anilor 80 şi ştiam că totul i se datorează acestui prieten al meu, calul. Atunci am avut o încredere totală în el, aşa cum nu am mai avut niciodată în nimeni şi am închis ochii pentru un timp. Calul a alergat ca nebunul, cu mine în spate, fără ca eu să văd unde mergem și ce facem. El galopa dement, eu zburam. Ştiam că nu mi se poate întîmpla nimic, ştiam că va avea grijă de mine, ştiam că mă iubeşte. Nu m-a dezamăgit, chiar nu mi s-a întîmplat nimic şi această bună investiţie de încedere a fost una dintre cele mai mari victorii sufleteşti ale copilului care eram asupra lumii despre care auzisem că e rea. Eram una cu calul meu, în viteză, într-un fel de contopire fără rezerve. A fost apogeul de frumuseţe al inocenţei mele.
Apoi, căzăturile. Cred că am căzut de pe cal de cîteva sute de ori. Cădeam pe spate, pe mînă, în cap, în gît, în picioare, pe-o parte sau pe burtă, oricum - mă ridicam iute şi o luam la fugă după cal, căci, eliberat de călăreţ, calul fuge ca din puşcă spre grajduri. În spate, răsuna rîsul gros al antrenorului care striga după mine „Vezi că rupe dîrlogii şi te mănînc!” Mă despart 34 de ani şi vreo 70 de kilograme de acel copil. Nimic mai irecuperabil. Apoi, şelăria. O încăpere obscură, în capul grajdului, unde stăteau pe rastel şeile şi, agăţate într-un fel de cuier, hamurile. Fiecare călăreţ îşi lua singur şaua, o punea pe cal, strîngea chinga, măsura lungimea scăriţelor întînzînd cureaua pînă sub braţ. Apoi, scoteam caii din grajd. Cei mai mari dintre noi, se urcau imediat. Noi, mai mici fiind, flexam piciorul stîng şi grăjdarul sau chiar antrenorul ne azvîrlea în şa. Primele secunde în şa erau, întotdeauna, miraculoase. Lumea devenea! Am încălecat de mii de ori în viaţa mea şi de fiecare dată urcarea în şa mi s-a părut un fel de întronare. Acolo, pe cal, totul e altfel şi cred şi acum că drogul călăreţilor nu e calul neapărat, ci acea vedere a lumii, din şa, printre urechile ciulite ale calului.
Tot atunci, am cunoscut într-un fel brutal şi moartea. Aveam cam 11 ani şi calul meu, pe care îl chema Elegant, o splendoare cu crupă roşcată , coamă şi coadă blonde și glezne albe a murit. Am venit dimineaţa şi nu mai era. Grăjdarii mi-au spus că murise rapid, în cursul nopţii, dintr-o pricină digestivă. Am fost disperat. Am plîns multe zile şi am refuzat să mai merg la antrenamente, cînd am înţeles că nu mai e nici o şansă să mi-l aducă înapoi pe Elegant. După un timp (două săptămîni să fi fost?) m-am dus totuşi, şi am primit un alt cal pentru antrenament, numit Suk, de care m-am îndrăgostit pe dată şi care a fost calul meu încă doi sau trei ani, cît am mai practicat echitaţia.
Cînd imi aduc aminte de toate acestea, nu-mi pasă ce fac politicienii la televiziuni, în partidele lor sau chiar în Parlament, atîta vreme cît nu o fac în locuri în care ar putea să sperie caii. Cred că tocmai l-am parafrazat pe Victor Hugo. Părinţi din toată lumea, vă rog frumos, duceţi copiii la cai!
Nota redacţiei: Întrucât apropierea campaniei electorale a transformat secţiunea de comentarii într-o platformă de propagandă politică, forumul va fi blocat până după alegerile prezidenţiale. Cei care doresc să îi transmită mesaje lui Sever Voinescu o pot face la adresa online@evz.ro. Vă mulţumim pentru înţelegere.
Recomandările noastre
