Cum sunt văzuți românii de occidentali sau, mai exact, de ce ne privesc cu dispreț până reușim să ne prezentăm? De ce are România o imagine proastă în afara granițelor (și asta dincolo de hoardele de cerșetori, pești, prostituate, hoți, muncitori la negru)? Voi încerca să răspund (și) prin consemnarea unei întâmplări amintite de Gabriel Liiceanu în volumul Ușa interzisă (Humanitas).

„Același fenomen l-am trăit în urmă cu câțiva ani la Târgul Internațional al cărții de la Frankfurt. Stăteam pe un fotoliu în standul meu și priveam, visător, în zare. Halele Târgului erau enorme și oriunde ai fi privit se deschidea o perspectivă neașteptată”, își începe Gabriel Liiceanu rememorarea.

Ochii pe masa thailandezilor

„Culoarul pe care l-a deschis atunci privirea mea – continuă editorul – m-a transportat la 15 metri mai departe, către standul thailandez în care se părea că se petrece ceva deosebit. Era lume strânsă laolaltă, cineva vorbea, erau mese multe, așternute cu fețe de masă, cu gustări felurite, care așteptau cuminți terminarea discursului pentru a putea fi devorate”.

Ce-a urmat? Din nou Liiceanu. Amuzant:

„În câmpul privirii mele a pătruns atunci o «colegă» a mea, directoarea unei edituri bucureștene. Lipsite de apărare, mesele își ofereau flancul exterior trecătorilor. Doamna, extrem de mobilă altminteri, s-a oprit brusc în dreptul uneia dintre ele, afectând un interes neașteptat pentru reuniunea editorilor thailandezi și pentru domnul care tocmai vorbea”.

Schema cu poșeta

Mai departe:

„Ochiul meu scormonitor, intrat, prevestitor, în alertă, căpătase finețea unui scaner. Disjuncția dintre expresia de pe fața doamnei, împrumutată de la membrii asistenței, și jocul mâinilor, care avea logica lui și care dezvolta o cu totul altă partitură, m-a fascinat”.

Suntem aproape de punctul culminant: „Pe antebrațul stâng, colega mea ținea o poșetă pe care a mutat-o discret cu mâna dreaptă mai aproape de cot. «Dumnezeule, mi-am zis, te pomenești că începe să mănânce»!

Uite sticluța, nu e sticluța!

Dar nu, directoarea noastră n-avea de gând să halească pe ascuns. Planul era altul.

„Mâna dreaptă a doamnei directoare a pornit, ridicându-se ușor, către marginea mesei – încordarea mea atinsese punctul culminant -, a odihnit o clipă pe marginea scrobită a feței de masă, apoi, cu încetinitorul, s-a apropiat de o sticluță – am recunoscut de îndată în ea, după siluetă și etichetă, nelipsitul condiment extrem de oriental: Soja sauce – cu degetul al treilea al mâinii, prin impulsuri delicate, a pus sticluța pe drum către marginea mesei unde aștepta, cu gura căscată, poșeta care, după ultima mișcare a degetului, a înghițit-o – hap! – și s-a închis, ca prin minune, cu fermoarul”.

Deh, se întâmplă și la case mai mari!

„Ce repede se petrecuse totul! Atât de repede că am simțit nevoia să mă frec la ochi”, a (mai) comentat Gabriel Liiceanu.

Nu, n-a menționat numele doamnei, nici al editurii. Ce getlemen!