INTERVIU. La 70 de ani, Gabi Luncă va lansa o carte autobiografică pentru a îndeplini o dorinţă mai veche a soţului ei, Ion Onoriu.

Gabi Luncă, marea doamnă a muzicii lăutăreşti, vorbeşte cu înţelepciune şi seninătate despre viaţă, cântec, anii de glorie, dar şi despre credinţă, într-un interviu acordat EVZ. La cei 70 de ani pe care îi are, dar pe care nu-i arată, Gabi Luncă se pregăteşte să lanseze o carte autobiografică pentru a îndeplini o dorinţă mai veche a soţului ei, Ion Onoriu, care s-a stins din viaţă înainte de a mai apuca să aştearnă pe hârtie, aşa cum spunea, bucuriile şi tristeţile unui cuplu de artişti.

Chiar dacă s-a retras de pe scena muzicii lăutăreşti cu mulţi ani în urmă, Gabi Luncă încă mai e aplaudată cu entuziasm, ca atunci când avea 30 de ani, ori de câte ori este apare pe scenă. Cu toate acestea, artista, care mărturiseşte că nu vrea să se mai uite înapoi, se dedică acum muzicii religioase şi cântă pentru slava lui Dumnezeu.

În curând veţi lansa o carte autobiografică…. Cartea este deja în lucru, am dat-o unor profesori care o vor corecta şi, imediat după aceea, o parte din carte intră în lucru la tipografie. Am terminat deja de scris, însă i-am rugat pe cei de la tipografie să îmi păstreze un spaţiu pentru că vreau să adaug un final bun. Am vrut să pun ceva frumos la sfârşit, pentru ca în carte am povestit toată viaţa mea, care se continuă până în ziua de azi…Dacă Dumnezeu mă ajută, vrem să facem închierea cărţii cât mai curând.

Cât timp v-a luat ca să scrieţi cartea? În această carte este toată viaţa mea şi a soţului meu, Ion Onoriu. De fapt cartea aceasta a fost dorinta lui, daca el nu a mai apucat să o scrie, eu am zis ca mi se cade mie să-i îndeplinesc dorinta asta…şi aşa m-am apucat. A durat cam un an de zile, dacă nu şi mai mult de când tot am scris la carte… am vrut să povestesc toate întâmplările pe care le-am trăit împreună, n-am vrut să pun lucruri imaginare, toate sunt poveşti adevarate, trăite şi simţite.

Soţul dvs a fost cel care şi-a dorit să scrie o carte autobiografică… Soţul meu a văzut că viaţa e aşa cum este, că ziua de mâine nu-i a ta şi atunci a spus : “Gabi, dragă, pentru că noi am avut o viaţă tumultoasă, cu bune şi cu rele, o viaţă de artişti, cu munca şi serviciul pe care le-am avut, îl rog pe Dumnezeu să mă ajute să fac o carte”…dar nu a mai putut să îşi împlinească dorinţa. Noi am fost plecaţi în America prin ‘96 şi el voia să se apuce de scris la întoarcere. Dar acolo nu s-a simţit foarte bine, avea probleme cu inima şi, când s-a întors, n-a mai putut să se apuce de scris. Când soţul a trecut în cele veşnice, eu am spus că mi-a rămas mie această sarcină şi o voi duce dacă îmi ajută Dumnezeu. Şi într-o zi m-am apucat de scris….când scriam, parcă cineva îmi şoptea…erau zile în care, după ce scriam, nu îmi venea să cred că eu scrisesem atât.

Cum apreciaţi cartea? A venit la mine unul dintre profesorii care se ocupă de corectarea cărţii şi l-am rugat sa îmi citească câteva rânduri ca să vad şi eu cum sună când este citită de altcineva şi nu de mine…eu acum eram ca un ascultător. Profesorul a citit numai jumătate dintr-o pagină, dar am simţit aşa nişte emoţii când am auzit, că mi s-au umplut ochii de lacrimi şi am zis : „Oare eu am scris-o?”. Parcă m-am întors în timp şi am trăit nişte lucruri. Dumnezeu m-a ajutat pentru că am ţinut minte toate poveştile. Eu zic că e o carte bună. Fiind a mea, normal că mi se pare bună… rămâne ca publicul să aprecieze dacă e bună sau nu. I-am dat un titlu, dar nu ştiu dacă va rămâne acesta…eu am spus ca titlul să fie :„Mai e un tren care te-aşteaptă”, dar să vedem…încă nu e stabilit, poate că cei cu care lucrez la ea vor avea o idee! Cred că pe la sfârşitul lunii iulie, începutul lui august cartea o să fie scoasă pe piaţă. N-aş vrea să zic prea multe despre carte, pentru că nu-mi place să vorbesc înainte, când va fi gata atunci voi povesti şi mai multe.

Acum, la atâţia ani după ce v-aţi retras, oamenii încă vă iubesc… Anul trecut am primit un premiu de la o revistă…a fost o sală caldă, plină de oameni, iar când am apărut pe scenă, într-adevar, parcă eram în anii de glorie. Am simţit aşa o căldură în aplauzele publicului...după atâţia ani de cântat pe scenă, pot să fac diferenţa când oamenii te aplaudă din inima sau când te aplaudă superficial.. Deşi nu mai cânt de atâţia ani, oamenii nu cred că m-au uitat. Şi oameni care acum sunt în politică îmi spun: „Doamna Gabi, noi am crescut cu cântecele dvs”. Sau mă opresc pe stradă şi-mi spun „Când veneam de la serviciu, îmi făceam un ceai, beam o ţuică şi puneam un disc cu Gabi Luncă”…Asta e ca un balsam pentru mine.

Vă e dor de anii în care eraţi pe scenă şi cântaţi? Nu mai îmi e dor…În credinţa noastră se spune că nu e bine să te mai uiţi înapoi…acum nu aş avea de ce să îmi mai fie dor, pentru că anii au trecut, noi ne-am schimbat, a dispărut frumuseţea din tinereţe, elanul pe care îl aveam…Am zis: „Doamne, ce bine că m-am retras de atunci”…dar m-am retras pentru Dumnezeu şi nu pentru că nu aş mai fi putut să cânt sau pentru că nu m-ar mai fi iubit publicul, ba din contră…m-am retras în glorie. Şi îi mulţumesc publicului pentru că m-a pus la loc de cinste, pentru că noi artiştii, prin oamenii care ne iubesc, suntem ceea ce suntem. Pe mine m-ar durea tare rău inima dacă acum aş fi băgată cu forţa pe gâtul oamenilor…e o vorbă pe care eu o zic: „Decât toată viaţa cioară, mai bine trei zile corb”.

Cât de repede vă compuneaţi cântecele, cum vă veneau ideile? Eu am dus greul în muzica lăutărească, până am ajuns la liman a fost foarte greu, am căutat tot timpul să am texte actuale, din viaţă. Abia acum realizez cât de mult am luptat cu muzică lăutărească, să aduc muzica lăutărească unde este acum. Mă inspiram din ce trăiam…de exemplu, auzisem la o nuntă pe o femeie care povestea că a găsit o fetiţă abandonată la o fântână şi atunci am făcut melodia „Două mame pentru o fată”. Mi-aduc aminte că mi-am făcut o cană mare de cafea şi într-o seară, ştiam că am un concert la Polivalentă şi mă gândeam ce o să aduc nou şi aşa am scris piesa. Eu întotdeauna mă gândeam că trebuie să am în repertoriul meu şi un cântec de bătrâni, dar şi de omul bolnav.

Cine a fost idolul dvs? Am avut la un moment dat un turneu prin Oltenia, aveam vreo 33 de ani, şi cântam cu orchestra de la Turnu Severin şi cu Maria Lătăreţu, ea a fost idolul meu. Ea îmi spunea că îşi făcea cântecele în maşină, pe drum spre concerte. ..vedea un izvor şi făcea un cântec, te făcea să iubeşti o frunză. Şi eu mi-am făcut de mică cântecele singură…la 18 ani am compus piesa „Pe deasupra casei mele, zboară două păsărele/ Una zboară şi se duce, alta cade jos şi plânge/ Plânge şi se jumuleşte, ce-a pierdut numai găseşte”. Onoriu era cu mine, dar el nu ştia că eu făceam piesele în mintea mea…iar când le puneam pe foaie şi vedea că încep să cânt mă întreba când le-am compus. La concerte nu am stat niciodată cu capul în jos să mă întreb ce o să cânt, am fost mereu cu capul sus pentru că am avut repertoriul meu şi iată că şi astăzi a rămas.

Loredana Groza v-a preluat cântecul „Cirip Cirip”… Cu ani în urmă, ea mi-a luat cântecul ăsta fără să vorbească cu mine şi eu i-am zis atunci că nu a fost frumos ce a făcut. Dar acum, când ne-am întâlnit, parcă nici nu a fost acea piesă între noi şi ne-am împăcat..I-am spus că mă bucur că nu mi-a schimbat textul. Cântecul „Cirip cirip” îl făcusem într-o seară când veneam din Moldova şi, ştiind că peste câteva zile aveam spectacol de Revelion, trebuia să vin cu o piesă nouă. Dacă ştiam că am programat un concert, mă gândeam şi compuneam ceva nou..

V-aţi împăcat cu Loredana? Ne-am împăcat..cu toate că ceartă nu am avut, dar presa aşa a scris atunci. Am avut o discuţie acum, când ne-am întâlnit, şi Loredana mi-a zis: „Dar n-aţi vrea să cântaţi cu mine?”…I-am zis că nu mai cânt, doar dacă vrea să cântăm ceva religios amândouă şi a zis că se gândeşte şi cine ştie…

Anul trecut eraţi în topurile internaţionale cu albumul de colecţie „Sounds From A Bygone Age 5”, dar nu ştiaţi de acest succes… De ce cântaţi numai muzică religioasă? Cânt pentru slava lui Dumnezeu, nu a omului. Şi cânt numai muzică religioasă. Sunt invitată la diferite Biserici, Adunări cum le spunem noi, şi acolo cânt pentru credincioşi. Am scos şapte albume de muzică lăutărească şi mă gândesc să mai fac încă trei, ca să fie zece, dacă mă ajută Dumnezeu. Sper ca anul ăsta să mai scot un album de muzică religioasă. Adun unele piese, pe altele le compun.

Cum vă amintiţi de perioada de dinainte de 1989, de anii de glorie? Cântam la nunţi, la concerte, dar şi munceam…am fost angajată la ansamblul Chindia, după aia la Scorniceşti până în 89, câştigam foarte bine cu cei de la Scorniceşti, odată am primit şi 12.000 de lei pentru trei concerte. Erau bani la vremea aia, în comparaţie cu 2600 de lei, cât luam la ansamblul Chindia. Ceauşescu trimitea vorbă la domnul Tudor Vornicu, directorul Televiziunii Române, ne filmau, înregistrau concerte cu noi şi de Revelioane, Ceauşescu şi toţi miniştrii aveau muzică la discreţie, nu ca noi oamenii de rând, care aveam program de la 7 la 9. Noi, familia Onoriu, legaserăm o frumoasă prietenie cu domnul Tudor Vornicu, dar şi cu Florentina Satmari, cea care făcea Revelioanele cu muzică de petrecere. Aceşti doi oameni m-au ajutat foarte mult.

Aţi cântat şi în faţa soţilor Ceauşescu… Da, o singură dată, la Comorova în Constanţa, unde era reşedinţa lui Ceauşescu. Am primit invitaţia, mi-au spus: „Sunteţi chemată să cântaţi la şefu’” şi mi-a sărit inima, asta pentru că trebuia să ai atenţie mare la text, să nu foloseşti anumite cuvinte, ca Dumnezeu sau altceva. Am cântat patru cântece, ceea ce nu se prea pomenea, eu eram pregătită cu încă un cântec, asta dacă primeam „bis”, dar am cântat patru. Printre cântece au fost „Dă mamă cu biciul în mine” şi „Un părinte poate creşte”, iar la a doua, o vedeam pe Ceauşeasca cum lăcrimează. După mine a intrat Gică Petrescu…săracu om, care a fost unicat în toate, ca om, ca prezenţă, ca voce, a cântat o jumătate de cântec. La jumătatea piesei s-a ridicat Ceauşescu în picioare şi în două minute au plecaţi toţi.

Pe unde aţi concertat, mergeaţi şi în străinătate să cântaţi? Eu nu am ştiut cum este afară, mi-am câştigat tot ce am vrut în ţară la mine, pentru că publicul m-a iubit aşa de mult şi îmi era greu să cred că este mai bine în altă parte pentru mine. Mi-am făcut numele aici. Am ieşit din ţară pentru prima dată în ’80, în Israel, am stat o lună şi jumătate la un restaurant, unde cântam. În prima seară am câştigat foarte mulţi bani, comparativ cu ce era la noi…eu credeam că dacă mergi la restaurant să cânţi e ceva degradant. După aia am fost de vreo trei ori în America, în New York, tot la un restaurant. Se trăia bine din muzică...

Vă moşteneşte talentul vreunul din nepoţi? Da, Timothei, care are 12 ani, e primul băiat al Esterei. Cântă la pian, are multe premii obţinute. După aia, mai o nepoţică, Lorena, care cântă la vioară, e clasa a patra, îl moşteneşte pe tatăl meu. Acum câteva zile a venit la mine cu premiul I. Ceilalţi au alte talente, le place şi dansul…Sunt o bunică fericită, cu nepoţi, cu copii.

Aveţi, la cei 70 de ani, vreun vis neîmplinit? Nu, iată, mi-a împlinit Dumnezeu şi visul cu cartea, care trebuie să apară. Duc o viaţă liniştită, stau cu fiica mea Estera, vin nepoţii la mine, mă uit la ştiri să văd ce mai e nou… Dar cel mai mare vis al meu este ca publicul să mă păstreze în continuare în acel colţişor, pentru că iubirea aceasta a publicului este pentru mine ca o căldură atunci când îmi e frig.

Gabi Lunca - Cu-o damigeana si-un pahar: