Flancul Estic al NATO a fost întotdeauna o preocupare de prim plan, acesta fiind expus tot timpul rivalităților și presiunilor din partea Rusiei, mai ales după anexare Crimeii, și făcând obiectul prezenței înaintate întărite a NATO în partea de Nord a flancului, în zona țărilor baltice și a Poloniei și a prezenței înaintate potrivite, adaptate, croite după necesități în partea sudică, din care face parte și România. Totuși nu a fost uitată din planificarea aliată nici la unica frontieră între un stat NATO și Rusia și amenințările din Marele Nord, între Norvegia și Rusia, în Marea Barents.

Cea mai nordică regiune a Norvegiei, Finnmark, are și frontiera unică a NATO cu Rusia la 16 km de orașul cel mai important din regiune, Kirkenes, la 16 km de frontieră. Aici 10% din populație sunt ruși din regiunea Kola și din orașul Murmansk. Indicatoarele și semnele de circulație sunt scrise în două limbi, norvegiană și rusă. Orașul cu 3500 de locuitori a înregistrat 250.000 de călătorii peste frontieră în 2018, la 9 ani de la libera circulație a celor ce stau la 30 km de frontieră. Norvegienii alimentează cu benzină mai ieftină în cealaltă parte a frontierei iar rușii cumpără tehnologie, telefoane mobile și câștigă bani din diferențele de preț. Comerțul a fost de 100 mln coroane norvegiene față de doar 30 mln în 2014, după anexarea Crimeii. Și norvegienii își doresc mai puțină dependență de ruși.

 

Zona Marelui Nord nu este delimitată, iar disputele sunt constante. Se întâmplă după ce Rusia a încercat să demonstreze, prin expediția unui submarin, că deține Polul Nord geografic, pentru că ar fi o prelungire pe fundul mării a masei de uscat parte a teritoriului său. Canada, Danemarca, Norvegia, Rusia și Statele Unite nu au decis încă modul în care se împarte Marele Nord, care sunt frontierele și mai ales resursele estimate de către US Geological Survey la 90 mld barili de petrol și 30% din rezervele de gaz ale lumii nedescoperite încă.

 

Dar principala preocupare a apărut după anexarea Crimeii de către Rusia și după agresiunea militară rusă din Estul Ucrainei, care a determinat o reacție dură și a statelor scandinave, Norvegia, Suedia și Finlanda. Acestea au revenit la vechile hărți, planificări și proiecte de apărare din epoca Războiului Rece și au discutat reluarea armatei obligatorii pentru a completa necesarul de trupe, după 30 de ani de la căderea Zidului Berlinului. Și asta deși Suedia și Finlanda sunt state neutre. De altfel, încă din 2009, cinci state nordice, Norvegia, Suedia, Finlanda, Islanda și Danemarca au format NORDEFCO, Cooperarea Nordică pentru Apărare, care cuprinde 3 state NATO și două neutre, membre ale UE, Suedia și Finlanda, care s-au apropiat extrem de mult de Alianță, participă la toate exercuțiile acesteia, și alianța nordică a înlocuit și suplinește apartenența formală la NATO.

 

Frontiera comună a NATO cu Rusia în Norvegia are și alte valențe: este în imediata apropiere a Peninsulei Kola, unde este amplasată cea mai importantă bază de submarine nucleare strategice ruse, dar tot aici sunt și alte instalații militare cheie ale Rusiei. NATO a desfășurat în noiembrie 2018 cele mai mari exerciții militare de după sfârșitului Războiului Rece, Trident Joncture, cu peste 50.000 de militari din 31 state – 29 NATO, Suedia și Finlanda, cu circa 250 de avioane, 65 de vase și 10.000 vehicule, care au acoperit 4 dimensiuni și teatre ale războiului, terestru, aerian, maritim și cibernetic. Norvegia a evitat ca exercițiile cu forțe terestre să se desfășoare în apropierea frontierei ruse, pentru a nu fi considerate o provocare și ele au fost programate în interiorul teritoriului norvegian, la 900 km distanță.

 

Două dintre aceste dimensiuni, aeriană și navală, s-au desfășurat în zona Finnmark, iar exercițiile au fost afectate de o puternică bruiere a semnalelor GPS – elemente de război electronic rus de GPS spoofing și GPS jamming care au fost negate de partea rusă – situație care putea duce la accidente, ghidajele și zborurile fiind făcute la vedere. Fără să vrea să provoace în vreun fel Rusia – dovada planificarea în interiorul teritoriului al manevrelor terestre – Norvegia și celelalte state scandinave au dorit să transmită mesajul acțiunilor concentrate pentru apărarea comună, capacitatea NATO de a funcționa și în zone arctice dincolo de Cercul Polar de nord, descurajarea și reasigurarea tuturor, verificarea interoperabilității în condiții vitrege de vreme.

 

Deși preocupate de evoluțiile curente, statele scandinave și Norvegia în special au avut o istorie de abordare coerentă a Rusiei care a evitat escaladarea conflictelor. De la tratatul Svalbard din 1920, după arhipelagul cu același nume disputat de Rusia și Norvegia și nerecunoscut de către ruși, Norvegia a găsit forme de compensare a disputei care, deși nu s-a soluționat, a intrat în plan second prin acordarea unor drepturi de pescuit rușilor din zonă care au limitat acțiunile ruse pentru valorificarea pretențiilor proprii. Dialogul, cooperarea pe orizontală între autoritățile locale și regionale ale celor două state au evitat escaladările, la încercările Gărzii de Coastă norvegiene de a lua cu asalt vasele de pescuit rusești în 1998, 2001, 2005 și 2011, care aveau potențialul de a declanșa conflicte de natură militară. De altfel, în 2017, Ministrul rus al Apărării a notat Svalbard-ul drept arie potențială a unui viitor conflict militar deschis cu Norvegia.

 

Norvegia a dublat dialogul și contactele directe cu acorduri pe zone de interes comun, precum împărțirea rezervelor de pește, răspunsul la deversări accidentale de petrol, operațiuni de căutare și salvare pe mare și în Marele Nord, pe banchiză, managementul traficului naval, astfel încât să creeze mecanisme care soluționează diferendele în principalele zone ce ar da naștere la posibile conflicte ce pot escalada. În plus, acordul de frontieră semnat în 2010 a delimitat frontierele din Marea Barents, un compromis care a închis 40 de ani de dispute legate de frontierele maritime, acord semnat de premierul norvegian de atunci, Jens Stoltenberg, și de președintele rus de la acea oră, Dmitri Medvedev. S-au împărțit și trasat frontierele ce interesau atunci 176.000 km pătrați.

 

Totuși, după anexarea Crimeii, procedeele diplomatice soft și abordările calme ale scandinavilor nu au mai putut să răspundă la exigențele apărării populației și teritoriul norvegian, într-o situație asimetrică evidentă între Norvegia și Rusia, de unde nevoia implicării depline a NATO și pregătirea asistenței și reacției rapide și pe această zonă a flancului Estic, poate mai puțin cunoscută și mai puțin vizibilă ca vulnerabilă și posibilă țintă decât celelalte zone mai din sud. Nici flegmaticii scandinavi din Norvegia, Suedia și Finlanda nu au reușit să calmeze altfel temerile populației, iar dacă 50.000 de militari au participat la cele mai mari manevre și execiții nordice, este doar responsabilitatea Rusiei că a generat o asemenea reacție după mutarea prin forță a frontierelor în Europa pentru prima oară după Conferința pentru Securitate și Cooperare de la Helsinki, în 1975, odată cu anexarea Crimeii în februarie-martie 2014.