Propagați frica. Nu explicați nimic, doar amestecați toate informațiile. Cât mai multe, unele peste altele. Înnebunitor. Distorsionați. Creați false ținte. Creați sentimentul că totul e pierdut. Că nu mai este nicio șansă, nicio speranță. Că suntem sub dictatura corupției și trebuie să trăim cu ea, nu avem scăpare. Să trăim cu corupția așa cum am făcut-o până acum, atâta amar de vreme.

Că nu ne putem salva din mâlul corupției și trebuie doar să închidem ochii. E simplu pentru că, după cum notează Andrei Pleșu, avem ”euforia dezastrului”.  Voluptatea dezastrului face parte din meniul zilnic. E dependența noastră. E viața noastră dublă. E un fel de plăcere vinovată căreia nu vrem să i ne sustragem. Scena publică trebuie să fie cât mai abjectă, cât mai neagră, șocantă, de necrezut.

Cu cât mai mult, cu atât mai bine.

Dar niciodată nu e vorba despre noi. Celălalt e corupt, abject, odios. Dimensiunea furtului descoperit declanșează juisarea colectivă. Ai văzut? Incredibil! Nu îmi vine să cred! Tablouri în pereți, sub paturi, în cimitire, păduri furate și scoase din rădăcini, furtul unei țări bucată cu bucată, șurub cu șurub.

Cu cât abjecția furtului național e mai creativ-odioasă cu atât sărăcia noastră pare strălucitoare, curată, chiar dacă sub pânza-i subțire sunt amestecate frica cu indiferența civică, cu mica înțelegere, cu las` că merge și așa, să facă altu`, să iasă alții în stradă, cu dezgustul pe care ni-l exhibăm ca și cum ar fi o virtute și nu un handicap civic. Și în toată această schizofrenie publică, devenim cu toții ”lucrători ai fricii”.

Nici nu mai contează că unii ”lucrători ai fricii” o fac din plăcerea răului ori alții din dulce inocență, sărăcie cu duhul, din sentimentul că un nou dușman s-a născut în societate și el trebuie răpus prin orice mijloace.

O simți peste tot. Frica scoasă din naftalina istoriei, frica aia care lega toți cetățenii patriei înainte de `89. Frica de acum se brodează și se întinde peste patrie, se aruncă ca un năvod, e perversă. Scopul ei e să roadă la rădăcina comportamentului de cetățean, a ceea ce a arătat cetățeanul în 16 noiembrie, cumva neașteptat. Trezirea aia trebuie ”lucrată”. Sistematic. Pervers. Atât de pervers încât ”lucrătorii fricii” inocenți să nu înțeleagă perversitatea folosirii lor, împotriva credinței lor, a interesului lor, dar cu ajutorul lor să șubrezească ceea ce pare a se naște în societatea românească. Exigența. Curată distopie, să demolezi cu ajutorul celor pe care îi demolezi.

Frica  asta vine să se instaleze după ce ura s-a instalat confortabil în spațiul public. Ura la rândul ei a venit în urma tabloidizării și vulgarizării spațiului public. Prin contagiune, toate nivelele spațiului public au pregătit terenul pentru acest pervers și abject experiment social. Acolo unde corpusul social pare a se înzdrăveni se trimit trupele de asalt pentru a infecta și distruge ce e bun. Nu noi, ceilalți au făcut asta. Nu noi, politicienii au făcut asta.

Nu noi, corupții au făcut toate astea. Nu noi, media au făcut asta.Nu noi, DNA a făcut asta. Dar noi  cu toți am făcut posibil acest experiment social care lucrează la sănătatea mentală a unei întregi societăți, care ne lăsă cu buzunarele goale, cu șosele sparte, școli și spitale mizerabile. Un experiment social căruia acum i s-a adăugat ingredientul fricii.

Oriunde te duci și cu oricine vorbești vei auzi discursul fricii. Acesta vine după discursul urii. Și sună la fel peste tot: Ne va lua duba pe toți! Nimeni nu mai e în siguranță!Și toate astea se spun cu vocea ușor șoptită, cu privirea aceea care se asigură că în jur nu sunt spioni care ascultă. Sau pe sticlă, la orice oră, cineva vorbește/afirmă/strigă isterizat că fiecare va avea partea lui de cătușe.

Nimeni nu va scăpa.

E un sentiment de deja vu, ca și cum am retrăi, în buclă temporală, sentimentul fricii pe care e ușor să îl reactivezi odată ce el a fost trăit într-o țară precum un lagăr concentraționar. Reflexele de comportament social s-au reactivat odată ce în mod constant se spun formule verbale care sensibilizează și reactivează cele mai intime resorturi, cele mai uitate amintiri în straturile memoriei colective, făcând un calc peste prezent.

Atmosfera e de asediu, de dezastru iminent. Toată această înnebunitoare atmosferă de război în care nimeni nu mai știe cine e dușmanul societății, cine e personajul bun și cine e personajul rău. Toate fronturile sunt în război: online, televiziune, print, comunitățile profesionale, artistice, mediul de business, simplele comunități.

Ancorele de anul trecut, DNA, ANI, ÎCCJ, DIICOT, CSM, CCR, nobila luptă pentru Statul de Drept, par a nu mai fi ancore, par pierdute, iar corabia e în derivă. Nimeni nu explică pentru că combinația de ură și frică împrăștie un duh euforic care ne ține înlănțuiți în povestea noastră a unui dezastru etern în care ne simțim familiari. Un sentiment de apartenență care ne leagă în scenariul dezastruluinostru național ”totul e zadarnic, totul e pierdut”.

Descătușarea din 16 noiembrie face parte din zestrea noastră ținută sub cheie, hainele noastre de duminică pe care le ținem într-o ladă cu lacăt într-o cameră în care nu locuim, unde intrăm rar, la câțiva ani. În rest, ne hrănim din scandalul nostru cel de toate zilele, din ură și frică, din spaime și angoase, din frustrări, din deconstructivismul nostru atavic. Dar frica asta care se împrăștie ca un duh rău ar trebui să dea de gândit tuturor.

Pe nimeni nu preocupă sănătatea mentală a acestui popor supus unui permanent tir. Se aud doar pledoariile avocaților de parcă spațiul public ar fi o instanță ocupată doar de apărare. Acuzarea vorbește din vârful buzelor, astfel că ”lucrătorii fricii” profită din plin de această ”tăcere tehnică” .

Opinia publică nu are pregătirea juridică necesară să înțeleagă jocul nuanțelor juridice de care apărarea se folosește răstălmăcind schimbările în bine care se petrec în lupta anticorupție. Se impun dezbateri publice reale, întrebări publice care să primească răspunsuri publice și nu postări pe site-urile instituțiilor.

Dragă DNA, ÎCCJ și CSM,  pentru început, ne ia duba pe toți?