Asasinarea lui Franz Ferdinand a condus la izbucnirea unui război mondial. Sursa foto: freedomnews.org.uk
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Din cuprinsul articolului
Franz Ferdinand, federalistul asasinat. Moștenitorul unui imperiu muribund era ultimul care-l mai putea salva.
De undeva, însă, nu s-a dorit acest fapt iar asasinarea sa, la 28 iunie 1914, la Sarajevo nu a făcut decât să marcheze etapa finală a declinului Austro-Ungariei.
Franz Ferdinand - un personaj non-conformist care trebuia să fie o pagină fără continuitate dinastică
Izbucnirea primului război mondial a fost grăbită de eliminarea arhiducele Franz Ferdinand. Acesta era adeptul federalizării Austro-Ungarei. Asta însemna recunoașterea naționalităților din Imperiu și menținerea integrității teritoriale a dublei monarhii. Acest fapt nu putea fi tolerat de Franța, Rusia sau Anglia. Asasinarea sa, la 28 iunie 1914, la Sarajevo, a avut loc printr-un complex de împrejurări. Misterul, ocultismul și spionajul sunt ingredientele acestui „cocktail mortal”.
Franz Ferdinand se căsătorise cu Arhiducesa Sophia, căsătoria fiind morganatică (urmașii săi nu aveau drept la moștenire), de aceea, când se afla cu ea, Franz Ferdinand nu era păzit de garda specială, întrucât soția sa nu avea rangul necesar pentru această onoare.
Bosnia-Herzegovina din 1878, era sub protectorat habsburgic, deși rămăsese sub control efectiv otoman. Anexarea în 1908 de către Austro-Ungaria a accentuat ura naționaliștilor sârbi. În Bosnia-Herzegovina, pe lângă musulmanii bosniaci, o mare parte a populației era sârbă și ortodoxă.
Franz Ferdinand - în ținta naționaliștilor sârbi
Militantul sârb Gavrilo Prinkip fusese inițiat alături de alți trei conjurați în planurile asasinării arhiducelui Franz Ferdinand. Acestea fuseseră puse la cale de către serviciile sârbe de spionaj militar. Paravanul a fost societatea secretă „Mâna Neagră”. În timp ce arhiducele și soția treceau într-o mașină deschisă pe o stradă largă, doi atentatori și-au încercat șansele, dar au fost imobilizați. Numai Prinkip, care se ascunsese într-un butoi scăpase neobservat. După ce a inspectat cartierele din Sarajevo, mașina oficială a dorit să revină către locul de reședință. Din reflex, șoferul a vrut să schimbe ruta, dar brațul ferm al șefului gărzii care era în dreapta, l-a determinat să revină pe traseul unde fusese atacul.
Prinkip - norocul celui ce a rămas pe loc, contrar uzanțelor atentatorilor
Prinkip a văzut în asta un semn providențial și s-a năpustit asupra mașinii oficiale, trăgând cu pistolul și aruncând o grenadă. Astăzi, locul de unde a lansat atacul a rămas marcat prin existența urmelor în beton a picioarelor lui Prinkip. Acesta a încercat să înghită o capsulă cu cianură, dar aceasta nu și-a făcut efectul, fiind arestat și închis, murind de tuberculoză în temniță.
Zita de Habsburg - teza implicării lui Clemenceau
Franz Ferdinand a fost pentru Zita de Habsburg, ultima împărăteasă de la Viena, soția lui Carol, ultimul Habsburg, un om cu destin tragic. A fost convinsă că Franța prin Georges Clemenceau voia izbuncirea Războiului Mondial. Ori, Austro-Ungaria prin prezența pe tron a lui Franz Ferdinand nu ar fi ajuns acolo. Și ar fi salvat poate, imperiul dualist.
Tot Zita susține că Franța s-ar fi aflat în spatele eliminării Arhiducelui Rudolf, moștenitorul direct al împăratului Franz Josef, eliminare mascată printr-o afacere romantică terminată printr-o așa zisă crimă urmată de sinucidere. Adică Rudolf și-ar fi ucis amanta și el s-ar fi sinucis. Până la moartea ei, pe 14 martie 1989, Zita a susținut că Rudolf a fost asasinat la Mayerling, la 30 ianuarie 1889 și totul a fost transformat în „mizanscena” unei crime urmată de sinucidere. Chiar Franz Josef ar fi știut dar ar fi tolerat dezonorarea memoriei fiului său. El a fost toată viața un adept al „Realpoitik”, enunțate cândva de cancelarul Germaniei Imperiale, Otto von Bismarck.
Franța dorea revanșa din 1870, dar nu ar fi dorit să declanșeze direct un război, Trebuia să facă în așa fel încât să plece din Balcani. Ori, în 1913, la București, pe 10 august, România, prin Titu Maiorescu ca prim-ministru reușise să facă pacea ca urrmare a rezolvării problemei macedonene.
