Frânturi de inocență.  Pe atunci nu o aveam pe Anastasia, dar sunt iubitoare de copii, de când mă știu. Așa că l-am reținut, dar nu i-am dat niciodată atâta dreptate ca și acum, când mă aflu în postura de mamă. Oricât de supărat ai fi, când interacționezi cu inocența unui copil, nu ai cum să rămâi impasibil. Te debarasezi de orice grijă și nu îți mai ajunge fața la cât de larg ți-a devenit zâmbetul.

Copiii sunt inocenți în toate aspectele vieții, dar în credință, am convingerea, că sunt experți și că avem multe de învățat de la simplitatea și curăția credinței lor. Nu de puține ori, mi s-a părut că cei mai buni teologi sunt copiii și, nu degeaba, Mântuitorul zice: „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor.” (Matei 18, 3).

Frânturi de inocență. Cât este de frumoasă viața

Am ales câteva episoade, atât din copilăria mea, cât și din a altora, pentru a vă mai descreți frunțile și pentru a vă reaminti cât este de frumoasă viața:

Când eram mică, i-am văzut pe părinții mei făcând mătănii și, totodată, și pe alți oameni din biserică. Cuprinsă de râvnă, m-am apucat și eu să fac „motănii”, dar, nu știu de ce, am reținut faptul că „motania” nu e completă fără atingerea frunții de podea. Așa că, pentru a mă asigura că fac treaba bine, dădeam cu capul de podea, ca să fie cuprinsă o cât mai mare parte a frunții în interacțiunea cu solul. Și ca să fiu și mai sigură că totul e perfect, la o „motanie” dădeam de 3 ori cu capul de podea. Așa că îi rog pe cei care mă cunosc să fie mai indulgenți cu mine, dacă uneori pare că sunt bătută în cap…

Până să vină această zi, m-am rugat, în fiecare seară

M-am născut cu o boală de sânge destul de rară, al cărui raport de incidență este de unu la un milion. Chiar dacă sunt o persoană „one in a million”, asta a venit cu iminența unei intervenții chirurgicale, la vârsta de 8 ani. Până să vină această zi, m-am rugat, în fiecare seară, la toți sfinții pe care îi știam, numindu-i pe fiecare în parte, și trimițându-i să caute un sirop (atenție: sirop!!!, nu mă încurcam cu tablete greu de înghițit sau, Doamne ferește, cu ceva remediu la care să fie necesar acul) sau să insufle cuiva ideea inventării acestui sirop, pentru a mă vindeca și pentru a nu mai fi nevoie de operație.

Și, nu știu de ce, aveam senzația că acest lucru se poate întâmpla numai în străinătate, așa că mă asiguram că știu, cu toții, să îl lase, după ce fac rost de el, la unchiul meu care, la acea vreme, locuia în Franța. Nu s-a inventat, încă, acel sirop și nu am scăpat de intervenție, dar sper că mi-am făcut mulți prieteni acolo, Sus!

***

Întotdeauna, când eram mică, mi-a fost frică de Revelion. În momentul în care toată lumea se entuziasma la numărătoarea inversă, eu ziceam toate rugăciunile posibile, deoarece aveam senzația că, dacă vine sfârșitul lumii, vine din prima clipă a noului an. Așa că eu mă bucuram și sărbătoream împreună cu ceilalți, numai în momentul în care, la câteva secunde bune după miezul nopții, conștientizam că încă stau în picioare, încă avem acoperiș la casă și pământul nu se mișcă. Nu mă întrebați de ce, dar, la mine în cap, sfârșitul lumii începea, musai, cu un cutremur.

Sfântului Nicolae și  Moș Crăciun. Frânturi de inocență

Într-un an, am văzut, pe un canal de televiziune străin, o reclamă la un bebeluș de jucărie, care plângea cu lacrimi, bea apă și făcea în scutec! M-a cucerit pe loc și mi-l doream foarte mult, așa că am luat următoarea decizie: întrucât era un cadou din străinătate și care era și foarte scump, mai mult ca sigur, le-am trimis câte o scrisoare Sfântului Nicolae și lui Moș Crăciun, în care îi rugam să se înțeleagă între ei, să păstreze legătura, și dacă unul dintre ei îmi aduce bebelușul, celalalt să nu îmi mai aducă nimic.

Ba chiar să mă lase și fără cadou, din partea lor, în anul următor. Am primit un bebeluș, într-adevăr, dar care nu făcea nimic dintre cele menționate mai sus. M-am gândit atunci că, fie nu au văzut reclama bună, fie bebelușul dorit chiar era scump din cale-afară. Chiar dacă eram ușor dezamăgită, le-am mulțumit, în gând, Sfântului Nicolae și lui Moș Crăciun că, cel puțin, nu trebuia să spăl scutece. Bebelușul primit l-am păstrat până în ziua de azi, iar acum este al Anastasiei.

„Ce norocos sunt și ce zi frumoasă mi-a dăruit Dumnezeu”

Acasă, mama conduce o asociație caritabilă sub patronajul Sfântului Nicolae. Am participat și eu, ca voluntar, la una dintre activitățile din preajma Crăciunului, activitate la care persoanele cu o situație materială mai dificilă vin să își aleagă haine și lucruri donate de către cei care au vrut să dea o mână de ajutor. La un moment dat, un grup de copii dintr-un centru de plasament, simpatici foc, au venit și ei să își aleagă hăinuțe. După ce și le-au ales, unul dintre ei mi-a spus cu entuziasm: „Ce norocos sunt și ce zi frumoasă mi-a dăruit Dumnezeu, așa-i? Pe lângă hăinuțe am găsit și un leu în buzunarul unei geci! Sunt bogat!”. Iar noi ne plângem mereu, oricât de mulți bani am avea.

Frânturi de inocență. Moneda de 10 bani

Înainte de plecare, același băiat a venit la mine și a zis că vrea să îmi dăruiască ceva și el mie, pentru a mă răsplăti pentru binele făcut: mi-a dăruit o monedă de 10 bani, cu atâta bucurie și entuziasm, încât ai fi zis că îmi dăruiește cea mai mare comoară din lume. Dar să știți că așa am și considerat acea monedă și o am încă, și în ziua de azi, pusă la loc sigur, într-o cutie de bijuterii.

La final, m-au îmbrățișat toți și m-au invitat pe la ei, atât pe mine, cât și pe buna mea prietenă care fusese, și ea, voluntară. După plecarea lor, am fost nevoită să ies pe hol și să trag o tură bună de plâns, atât de tare m-a mișcat dragostea, credința și inocența lor. Eu și prietena mea am acceptat invitația lor și i-am vizitat de mai multe ori. Încă păstrez legătura cu ei și sunt niște oameni minunați și foarte dragi sufletului meu!

***

Eram în vizită la niște verișori de-ai mei, de la Sibiu, când unul dintre ei a primit, de la părinți, un balon cu heliu, în formă de Spiderman. Într-un moment de neatenție, în timp ce se juca prin curte, verișorul meu a scăpat din mână balonul care s-a ridicat tot mai sus în aer, sub privirile neputincioase și îngrozite ale acestuia, și s-a făcut tot mai mic, până a dispărut complet din câmpul nostru vizual.

„Ce bun e Dumnezeu cu mine și ce mult mă iubește!”

Mătușa mea nu l-a putut opri din plâns pe micuț, până când nu i-a sugerat ideea că balonul s-a dus la „Doamne-Doamne”. Am continuat să ne jucăm și, câteva ore mai târziu, verișorul m-a întrebat, cu seninătate, ca și cum ar fi cea mai firească întrebare: „Nu te bucuri că o să mori?”. Am rămas stupefiată și nu am putut răspunde nimic. M-a salvat el, răspunzându-și la propria întrebare: „Eu da, mă bucur! Când o să mor, o să îl văd pe Dumnezeu și o să îmi recapăt și balonul!”. Am zâmbit și nu am putut face altceva decât să tac. Nu mai era loc de niciun cuvânt.

***

Tot unul dintre verișorii mei de la Sibiu (un frate mai mic al celui din povestirea anterioară) i-a spus mătușii mele – care tocmai îl născuse pe mezinul familiei, cu un aer gânditor și o bucurie fățișă: „Ce bun e Dumnezeu cu mine și ce mult mă iubește! Când m-am născut, nu m-a durut nimic!”.

***

Într-o zi, Anastasia, fetița mea de un an, stătea în fața icoanei Mântuitorului, dădea afirmativ din cap și chicotea. Tare aș mai fi vrut să știu și eu despre ce se discuta!

Dumnezeu ne iartă mereu, oricât de mult am greși!

În altă zi, Anastasia s-a jucat cu calendarul ortodox de birou și a rupt în două pagina pe care era reprezentată icoana Sfântului Ioan Gură de Aur. M-am dus la ea întristată și i-am explicat că a rupt în bucățele chiar icoana unuia dintre sfinții ei protectori (ea fiind născută în ziua de prăznuire a Sfântului Ioan Gură de Aur) și am întrebat-o de ce a făcut una ca asta. M-a privit cu mirare, parcă neînțelegându-mi supărarea, apoi a luat bucățica de hârtie ruptă și l-a sărutat pe Sfântul Ioan, continuându-și joaca cu veselie, ca și când nu s-a întâmplat nimic. Ce bine ar fi dacă am avea și noi credința asta, că Dumnezeu ne iartă mereu, oricât de mult am greși! Ar fi mult mai puțină deznădejde în lume!

***

Am învățat-o pe Anastasia să se spele singurică pe dinți (atâta cât poate ea la un an). La un moment dat, se oprește din periatul dinților (mai exact, din rosul periuței) și o văd că ia în mână icoana Sfintei Anastasia și se pregătește să o spele pe dinți și pe aceasta. Am sărit ca arsă să îi iau icoana din mână, dar sunt convinsă că Sfânta Anastasia s-a amuzat.

Spațiul pe care îl alocăm lui Dumnezeu este prea mic

Mă aflam la catedrală, într-o perioadă a studenției, foarte aglomerată pentru mine și foarte grea, o perioadă în care nu îmi mai găseam liniștea, fiindcă mă lăsasem copleșită de griji. Unchiul meu spune mereu că grijile ne doboară, deoarece spațiul pe care îl alocăm noi acestora este prea mare, iar spațiul pe care îl alocăm lui Dumnezeu este prea mic. Așadar, am luat decizia să îmi încep ziua participând la Sf. Liturghie. Fiind o zi din timpul săptămânii, catedrala nu era plină, cum e de obicei duminica și în sărbători, așa că aveam o vizibilitate destul de bună, eu aflându-mă, undeva, mai în spate.

Privirea mi-a fost acaparată de o fetiță de câțiva anișori care a început să fugă, încă de la intrare, cu un ursuleț în mână. Alerga de parcă ar fi fost cursa vieții ei și s-a oprit în fața tetrapodului cu icoană, din mijlocul catedralei, unde credincioșii obișnuiesc să meargă să se închine. A îmbrățișat tetrapodul, cu atâta drag, încât am avut senzația că văd un copil care aleargă să își cuprindă, cu brațele, părintele reîntors acasă, după o lungă perioadă de absență. S-a mulțumit cu îmbrățișatul tetrapodului, deoarece era prea micuță ca să ajungă la icoană.

Îl rog pe Dumnezeu să ne deschidă urechile

Cu toate acestea, cu un firesc ce m-a doborât, și-a ridicat ursulețul pentru a săruta, măcar el, icoana. M-am rușinat, pe loc, pentru toată îngrijorarea din ultima perioadă și mi-am dat seama, cu tristețe, de cât de slabă îmi era credința. Restul zilei l-am petrecut, însă, cu un zâmbet uriaș, atât pe față, cât și în suflet!

Povestirile mele sunt mult prea puține, dar în lume în lume se întâmplă atâtea astfel de situații, în fiecare zi. Îl rog pe Dumnezeu să ne deschidă urechile, ca să auzim toți acești clopoței, pentru a putea să mai privim și noi viața, măcar din când în când, așa cum este ea, cu adevărat: foarte frumoasă!