Evident, o semifinală Algeria-Franța ar fi fost infinit mai complicată. Amintirea amară a exceselor meciului amical – de fapt nu chiar atât de amical – din octombrie 2001 de pe Stade de France nu s-a risipit încă. Cu marocanii, este o altă chestiune, mai puțin controversată, mai puțin dură. Niciuna dintre cele cinci întâlniri anterioare Franța-Maroc nu a ridicat nici cea mai mică dificultate. Este adevărat că nici culisele poveștii nu sunt aceleași. Deși independența obținută de Maroc în 1956 - după patruzeci și patru de ani de protectorat - a fost însoțită de violențe, nu suferă comparație cu războiul lung și mortal din Algeria (1954-1962), a cărui memorie continuă să sângereze.

După 1956, marocanii nu s-au oprit prea mult cu mânie asupra moștenirii coloniale, ci s-au angajat în construirea unei independențe pe care Hassan al II-lea, proclamat rege în martie 1961 la moartea tatălui său Mohammed al V-lea, a plasat-o pe orbita strategică a Franței și a Occidentului. Relația dintre Paris și Rabat a înflorit, susținută de un lobby pro-marocan foarte influent în Franța, pe măsură ce interesele de afaceri se împleteau. Până la punctul în care Marocul a fost adesea prezentat ca un caz de manual al „Françafrique”, ceea ce a făcut ca Algeria să declare Marocul „o colonie franceză reziduală”.

Dar vremurile se schimbă. În ultimii ani s-a înregistrat o deteriorare inexorabilă a relațiilor diplomatice, până la punctul în care între cele două capitale s-a instalat o adevărată răceală. Starea de nemulțumire s-a cristalizat în jurul deciziei Parisului de a impune o reducere drastică a acordării vizelor cetățenilor țărilor magrebiene, măsură de represalii în fața refuzului autorităților consulare ale acestor state de a-și readmite migranții aflați în situație de ilegalitate pe pământ francez.

Scopul a fost de a impune o rată de refuz de 50% pentru cererile de viză pentru marocani și algerieni și de 30% pentru tunisieni. În realitate, acest obiectiv oficial nu a fost niciodată atins în cazul Marocului. Rata de refuz nu a depășit 35%, în ciuda unei selecții mai atente a dosarelor, potrivit surselor franceze. Dar pragul obișnuit fiind destul de scăzut – în jur de 15% – scăderea, indiscutabilă, a numărului de acceptări a zguduit opinia publică marocană mai mult decât în alte părți din Maghreb. Peste noapte, mulți angajați marocani nu au mai putut călători în Franța în scopuri profesionale, familiilor li s-a interzis să viziteze rudele, caz dureros având în vedere dimensiunea diasporei de origine marocană.

Această strângere a șurubului în privința liberei circulații a oamenilor între cele două țări – unilaterală, pentru că francezii continuă să aibă acces liber în Maroc – a exacerbat, prin dimensiunea sa emoțională, o serie de divergențe deja existente. La Paris, suspiciunile de spionaj marocan cu ajutorul software-ului israelian Pegasus, precum și practicile de penetrare în cercurile puterii franceze au cântărit, fără îndoială, în percepția asupra loialității Marocului. Iar pe partea marocană, frustrarea se maturizează cu privire la o poziție franceză considerată „ambiguă” asupra Saharei de Vest, fostă colonie spaniolă pe care Rabatul – stăpân pe 80% din teritoriu din 1976 – o revendică. Marocul și-ar dori ca Parisul să meargă mai departe decât simpla acordare a calificativului de „bază serioasă” pentru planul de autonomie prezentat de regele Mohammed al VI-lea în 2007, de exemplu să recunoască în mod expres suveranitatea marocană asupra acestui pământ disputat cu separatiștii sahrawi ai Frontului Polisario. 

Două evenimente cu „greutate”

Două evenimente au contribuit la tensionarea acestui dosar. Prima este rigidizarea poziției Rabatului în privința „acordului” din decembrie 2020 al lui Donald Trump, în baza căruia Washingtonul a recunoscut „marocanitatea” Saharei de Vest în schimbul normalizării diplomatice între Rabat și Tel Aviv. Încurajat de susținerea americană, Marocul ridică miza în fața partenerilor săi în acest dosar sahrawi. Și în mod special în fața Parisului, care se confruntă cu o dilemă dureroasă. Pentru că Emmanuel Macron s-a angajat să-și refacă relația cu Algeria, preocupat de marele său proiect de reconciliere memorială.

Războiul din Ucraina, care a determinat preocuparea urgentă a Europei de a găsi înlocuitori pentru gazul rusesc, nu a făcut decât să întărească această preferință pentru Algeria, un gigant al hidrocarburilor. Va putea Franța să cedeze presiunii marocane asupra Saharei de Vest fără să enerveze Algeria, susținătoarea Frontului Polisario? Niciodată echilibristica între frații inamici din Magreb nu a fost atât de delicat, ca să nu spunem imposibil.

Observatorii experți în relația Franța-Maroc notează că aceste tensiuni diplomatice între capitale nu sunt dintre cele mai îngrijorătoare. Creșterea tensiunilor este alarmantă, pentru că se hrănește dintr-o distanțare a imaginarului profund al celor două societăți. Criza vizelor a provocat un sentiment de trădare în rândul elitelor francofone și francofile marocane, umilite de a fi respinse de această țară pe care o considerau a fi o a doua patrie. Așa că încep să caute în altă parte, ba chiar să se îndepărteze de limba franceză.

Riscul unui divorț tăcut trebuie luat în seamă cu atât mai în serios cu cât multipolarizarea lumii lărgește spectrul afinităților alternative. Regimul de la Rabat, care se vede ca o putere emergentă din Sud, încurajează această redistribuire, simțită ca o emancipare. 

În același timp, în Franța, există un curent de opinie de dreapta care s-a radicalizat până la descalificarea conceptului de „conviețuire” , notează lemonde.fr

Semifinala Franța-Maroc nu se poate elibera complet de acest context geopolitic și psihologic, unde noile ambiții de cucerire ale Marocului și replierea Franței ar putea duce la neînțelegeri.

(Traducerea Rador)