Zidurile de un cenușiu apatic, din care dintele vremii a mușcat pe alocuri adânc, îți îngheață sângele în vene. Atmosfera lugubră, de fort părăsit cu zeci de ani în urmă, e amplificată și de șuierul vântului care-și face de cap prin curtea interioară. E ca o tânguire șuierul ăsta. Ca o șoaptă bocită, ce se lovește capie, sătulă de aerul rece în care nu-și găsește liniștea, de pereții scofâlciți ai temutei carcere comuniste din anii de după al doilea război mondial. Fortul 13, Jilava. Locul bântuit de fantomele celor care și-au găsit sfârșitul îngrozitor sub pumnii și picioarele torționarilor, în zornăit de lanțuri grele de aproape șapte kilograme, în frigul pătrunzător, mirosul de fetid și chiorăitul sinistru al stomacurilor răzvrătite din pricina foamei. Reporterii Evenimentului Zilei au trecut dincolo de porțile ruginite ale Fortului. Unul primenit, după inundațiile din 2005 care l-au dărâmat aproape din temelii, de către Administrația Penitenciarului Jilava și repus cu succes în circuitul turistic.

Inscripția, gravată cu litere de-o șchioapă în carnea zidului, chiar la intrare în ceea ce a fost temuta închisoare a Jilavei, e murmurată sfielnic, la unison, de zecile de guri ale celor care sunt adunați ciorchine în fața impozantei intrări. Fort 13. Locul despre care puștii de 17 ani, 18 ani, coborâți nu cu mult timp în urmă din autocarul cu însemnele Colegiului Național „Ion Creangă” din Capitală, au auzit doar din poveștile tulburătoare, istorisite la gura sobei de cine știe ce bătrân, cu tâmple sure, supraviețuitor al anilor grei de temniță din perioada „roșie”. Povești despre viață și moarte, torționari infami și victime abrutizate într-un spectacol sinistru al degradării umane, despre frigul pătrunzător care sfârteca plămânii în timpul somnului direct pe dalele reci ale temniței. Despre atrocități inimaginabile la care erau supuși oameni de către oameni, doar pentru a se lepăda de crezul lor într-o lume altfel decât cea guvernată de secera și ciocanul, în care aveau singura vină că trăiau.

De la fortul de apărare al lui Carol I la închisoare comunistă

Ne strecurăm cu greu printre paltoanele și gecile fistichii ale copilandrilor pentru a ajunge în vecinătatea comisarului șef Cristian Micu, purtătorul de cuvânt al Penitenciarului Rahova. El o face astăzi pe istoricul de ocazie în fața liceenilor. „Inițial, Fortul 13 Jilava a fost gândit ca făcând parte din sistemul de apărare al Bucureștilor de către Carol I.

Planul Regelui a fost pus în practică de generalul belgian Henri Alexis Brialmont și căpitanul Clucer. Sistemul de apărare urma să fie compus din 18 unități mari de artilerie, numite forturi, și 18 unități intermediare, numite baterii, toate dotate cu armament, în special tunuri de mare calibru și de ultimă generație la vremea respectivă. Vorbim de 1880-1890. Finalizarea lucrărilor se produce în preajma anului 1895”, își începe Micu povestea, pe care a ajuns să o știe pe de rost ca urmare a unei pasiuni mistuitoare pentru istoria vechii închisori. Adaugă, însoțindu-și vorbele cu o ușoară ridicare din umeri, că fortificațiile cu pricina „nu au fost niciodată folosite pentru apărarea Bucureștilor. Mai mult, chiar, în anul 1907, când izbucnește marea răscoală a țărănimii, la Fortul 13 Jilava sunt aduși, cu lanțuri la picioare, răsculații și întemnițați aici. A fost momentul care a schimbat pentru totdeauna destinul construcției gândite pentru o cu totul altă destinație de Carol I.

A devenit un penitenciar aflat sub comanda diferitelor regimuri care s-au succedat la putere în România”, își încheie el tirada. Mai punctează, la capătul câtorva secunde de tăcere, și faptul că, de-a lungul timpului, zidurile închisorii au fost martore unor evenimente greu de descris în cuvinte prin caracterul lor punitiv. Îl ascultăm, tăcuți. Așa cum o fac și adolescenții care îi sorb fiecare cuvânt, aruncând din când în când priviri furișe spre zidurile impunătoare ale temniței.

 

Lacrimi pentru un străbunic erou

Elisabeth (foto) are 17 ani și este elevă a Colegiului Național „Ion Creangă” din Capitală. După o lungă perioadă petrecută în Anglia s-a reîntors, împreună cu familia, pe meleagurile natale. Nu putea scăpa prilejul să vină la Fort 13, acolo unde mai bine de 15 ani a fost întemnițat străbunicul ei. „Îl chema Ciobanu și, din ce îmi povestește bunica, a fost, înainte de a fi arestat și trimis aici la Jilava, pilotul Regelui Mihai”, își începe adolescenta discursul tremurat. Mărturisește că nu și-a cunoscut străbunul și nici patimile suferite de acesta în răstimpul petrecut între zidurile temutei închisori. A înțeles, însă, cât de mult a suferit după ce a văzut documentarul cu memoriile celor care au trecut prin Iadul Jilavei. „Străbunicul va rămâne mereu în inima mea. Am vrut să ajung aici și să văd cu ochii mei unde și-a petrecut o însemnată parte din viață”, a declarat tânăra pentru Evenimentul Zilei, iar lacrimile au prins a-i șiroi în neștire pe obraz. Lacrimi de izbăvire pentru sufletul atât de chinuit al înaintașului său.

Când amintirile înspăimântă

În uriașa sală de la parterul fortului, despre care aflăm chiar din gura comisarului că a fost celula în care a stat închis, vreme de 17 ani, seniorul Corneliu Coposu, liderul opoziției în România postcomunistă, arestat în vara lui 1947, e o liniște de mormânt. Doar fâșâitul peliculei de film, realizate în 2010 (cu prilejul Zilei internaționale a drepturilor omului de către Ambasada Regatului țărilor de Jos, în colaborare cu Administrația Națională a Penitenciarelor) se face auzit. Și vocile bătrânilor din care răzbate întreaga suferință, perfect conservată în ani lungi de detenție, pricinuită de ciuma roșie pe care au refuzat să o accepte ca principiu de viață. Așezați cuminți în scaune, înșiruite în lungul peretelui, elevii ascultă, împietriți, fiecare dintre mărturiile cutremurătoare rostite de vocile tremurânde ale seniorilor care au îndurat, zeci de ani, frigul pătrunzător din celule și bătaia cruntă a gardienilor.

Gheorghe Nichifor și misterul paielor de sub zeghe

A intrat pentru prima oară în închisoarea de la Jilava la vârsta de 17 ani, arestat fiind pentru răspândirea de manifeste împotriva regimului comunist. Își amintește cu groază de momentul de atunci. „Drumul de la autobuz și până aici, la intrare, l-am făcut sub ploaia de lovituri ale gardienilor. Iar eu încă nu fusesem condamnat. Eram doar cercetat și adus aici în prevenție”, povestește bătrânul, privind în gol. Își strecoară degetele butucănoase în buzunarul hainei și scoate la iveală o fotografie îngălbenită de trecerea timpului, cu marginile roase. „Uite, așa arătam eu înainte de a ajunge la Jilava. Eram elev în clasa a treia de liceu”, adaugă Gheorghe Nichifor (foto) cu voce spartă. Privește îndelung fotografia și se pune pe istorisit. „Fotografia a fost făcută pe data de 28 august 1944. 6 ani mai târziu, intram pe porțile temniței și nu aveam să ies decât în 1959, după 9 ani de carceră cumpliți de care îmi aduc aminte, în amănunt în fiecare noapte”, rostește bătrânul. Vocea îi coboară până aproape de nivelul șoaptei când vorbește despre pumnii și palmele încasate de la gardieni. „Caralii. Așa le spuneam. Erau instruiți să ne bată până la epuizare. Să folosească ciomagul în locul vorbei. Și se pricepeau bine să își joace rolul de torționari”, povestește Nichifor. Nu uită să menționeze nici tertipul la care apelau pentru a păcăli forța loviturilor. „Puneam paie sub zeghe. Ne ajuta să nu murim de frig, dar și să rezistăm mai ușor la lovituri. Paiele mai amortizau din șoc”, povestește bătrânul.

Emilian Mihăilescu: „Era ca în azilul de noapte al lui Gorki”

Arhitectul Emilian Mihăilescu (foto) își amintește și el de toamna lui 1958, când a fost aruncat în spatele gratiilor de la Jilava. „Aveam 22 de ani când am fost arestat, pe 18 septembrie. Am ajuns la Jilava în miez de noapte. Neau tuns și ne-au azvârlit în celule. Când am intrat în celulă am crezut că intru în azilul de noapte a lui Gorki. Ceva atât de hidos nu mi-am putut imagina. O hrubă boltită vopsită în alb, pe coridoare era smoală neagră dată cu vopsea neagră, cu brâie pe jos și două hârdaie, o zdreanță dintr-un rest de rogojină, atârnată de un fir de sfoară care trebuia să mascheze locul în care îți făceai nevoile. Și paturi suprapuse pe trei rânduri. Nu se dăduse încă deșteptarea, iar oamenii, când au auzit zăvoarele trase, s-au ridicat toți în capul oaselor. Când am văzut arătările alea cenușii, legate la cap cu cârpe, în zdrențe, ziceai că ești efectiv în azilul de noapte, într-o casă de nebuni”, își amintește, cu voce spartă, arhitectul care a făcut parte din celebrul lot de 16 deținuți, supranumit „Rugul aprins”, din care mai făceau parte opt preoți călugări: părintele Sofian, Benedict Ghiuș, Andrei Făgețianu, Felix Dubneac sau părintele Daniil. Toți condamnați la 15 ani de pușcărie grea.

Constantin Iulian: „La reduit, ca în sicriu”

A cunoscut din plin prigoana comunistă, în anii petrecuți la Jilava. Ceea ce nu poate uita, însă, e temutul reduit, carcera în care trăiau de-a valma, într-o mizerie cruntă, peste 120 de suflete. „Când am intrat eu acolo, erau peste 100, 120 de oameni și mi-au spus că nu au loc decât jos la șerpărie. Îi spunea șerpărie pentru că era foarte jos, trebuia să te târăști pe coate pentru a ajunge acolo”, a mărturisit Constantin Iulian (foto). „Aici, la reduit, bineînțeles că denumirea asta de reduit o aflasem tot de la deținuți. Mai târziu, deși era toamnă târziu, când am intrat în încăperea aceea, mai bine spus temniță, am fost șocat de un aer umed și fetid... nu era de mirare pentru că în acea încăpere erau peste o sută de persoane care își făceau nevoile într-o găleată. Când venea timpul de culcare, noi trebuia să ne târâm pur și simplu sub un prici, ca să stăm undeva peste noapte. Și primul rând de prici era așa de jos că dacă nu țineai bine capul potrivit te loveai cu fruntea de scândurile următorului prici. Vă dați seama că dacă sufereai de claustrofobie, cum te simțeai acolo, ca într-un fel de sicriu”.

Gheorghe Jijie: „Prietenele noastre, la Jilava, erau ploșnițele”

Memoriile derulate pe peliculă continuă. E rândul lui Gheorghe Jijie (foto) să vorbească. „Dimineața ne dădeau terci, adică un polonic de mălai fiert, că nu era mămăligă. La prânz, de obicei primeam o ciorbă, ori de arpacaș, ori de fasole, ori de… nimic, cu niște resturi de vegetale. De două ori pe săptămână ne dădeau și niște reziduri animale, pentru că fortul avea legătură cu niște abatoare din zonă. Ce nu se putea vinde se arunca, copite și altele, pe care le fierbeau pentru noi. În timpul verii temnița se cufunda într-o atmosferă de Iad: era așa de prost aerul, încît de multe ori când intra câte o muscă, cădea, murea. Geamurile erau astupate cu scânduri. Vara era îngrozitor. Vara, ăia de jos primeau în cap transpirația celor de sus. Odihna le era oprimată: pe prici erau puse niște rogojine roase de vreme, de mizerie, pe care dormeam. Asta era tot, nu aveai saltea, nu aveai pernă.

Era foarte bine populată de ploșnițe Jilava. Ploșnițele erau prietenele noastre de fiecare zi și noapte… Cei care erau pe priciuri se întorceau la comandă, fiindcă stăteau numai pe o parte, nu puteai să stai pe spate. Iar pe timpul nopții, unul comanda „Pe partea cealaltă“ și atunci se întorcea toată lumea”.

 

Doi ani sub ape

Când vine vorba despre „viața” de după 1990 a Fortului 13, comisarul Micu îi lasă în grija unuia dintre colegi pe copiii, nerăbdători să bată la pas holurile și ungherele temniței, și se pune pe istorisit. „În 2005, în urma inundațiilor mari de atunci, fortul a fost la un pas să fie distrus aproape în întregime. În condițiile în care construcția se află la minus șase metri de nivelul solului, apa l-a acoperit aproape în întregime. Nu s-a retras prea curând. Ba, mai mult. Alte viituri, survenite pe parcursul anilor 2006, iar mai apoi 2007, au făcut imposibilă orice încercare de dezafectare a fostei pușcării politice.

De abia în 2008 am intervenit cu forță de muncă din cadrul penitenciarului și am reușit să curățăm Fortul. E lesne de închipuit ce am găsit, printre zidurile aflate în ruină, când am hotărât să facem curățenie și să scăpăm fortăreața de mâlul adunat în cantități uriașe – era aproape cât un stat de om – de la buruieni crescute cât casa, la tot felul de lighioane care mișunau de colo, colo prin întregul fort”, deapănă Micu mai departe firul povești recente a închisorii muzeu.

 

Monument istoric de categorie A, din 2012

„În 2012, Fortul a fost clasat în rândul monumentelor istorice de tip A, cu valoare națională și universală, prin ordinul ministrului Culturii, iar în 2014 a fost identificat ca memorial al luptei anti-totalitare. Acum e deschis publicului și poate fi vizitat de oricine este curios să afle istoria chiar la ea acasă”, mai spune Micu care adaugă, cu un soi de emfază, că nu e săptămână să nu aibă două, trei grupuri masive de vizitatori; în special elevi. În acest moment al discuției, încruntă din sprâncene și, după ce își drege glasul, se pune pe perorat: „Nu aș vrea să supăr pe nimeni, dar trebuie să spun că nu avem nici un fel de fonduri pentru păstrarea în condiții cât de cât bune a Fortului. Tot ce vedeți e făcut prin grija penitenciarului Jilava, singurul care susține material conservarea clădirii”, își varsă el offul