Legat de examenul de conducere al lui Florin, îmi amintesc că a auzit atunci următoarea anecdotă rutieră, care a făcut multă senzaţie în urmă cu 50 de ani: directorul Academiei Militare de atunci era un general numit în fruntea fostei Şcoli de Război în regim de „cimitirul elefanţilor” şi nu era simplu general, ci general-locotenent. Avea ca maşină de serviciu un Mercedes 190 nou, cu schimbător de viteză la volan şi o pedală de acceleraţie cât pantofii lui Ţuţea, care purta 45. Şoferul generalului era un plutonier care, spre deosebire de titular, venea îmbrăcat civil la serviciu, în costum şi cu cravată. Plecând de pe Dealul Ţăcăliei – pentru construirea Şcolii de Război acesta fusese dislocat în bună măsură –, generalul i-a cerut şoferului să se aşeze în spate ca să nu fie timorat de vecinătatea profesionistului. Directorul Academiei Militare primise de curând permisul de conducere, la o vârstă destul de înaintată. Aşa s-a făcut că, trecând de Operă şi de actuala Piaţă Kogălniceanu, pe bulevardul care purta pe atunci numele lui Gheorghiu-Dej, a depăşit stopul pe roşu şi, fluierat de agentul de circulaţie din „borcan” (un cilindru pe jumătate vitrat din care se dirija circulaţia), a oprit peste drum de Liceul „Lazăr”. Coborând din borcan şi venind la geamul portierei sale, agentul a văzut uimit la volan un general cu două stele pe epoleţi, s-a pierdut cu firea şi n-a mai spus decât, cu un glas stins, „Cine sunteţi?!”...

În momentul acela s-a deschis geamul din spate şi plutonierul aşezat acolo a răspuns în locul celui întrebat: „Păi cine aş putea, mă deşteptule, să fiu, dacă şoferul meu e un general?!”...