Evenimentul Zilei > EVZ Special > L-am prins pe fondatorul trupei Phoenix la cratiţă. La un papricaş şi o chitară cu Nicu Covaci
L-am prins pe fondatorul trupei Phoenix la cratiţă. La un papricaş şi o chitară cu Nicu Covaci

L-am prins pe fondatorul trupei Phoenix la cratiţă. La un papricaş şi o chitară cu Nicu Covaci

Nicu Covaci, fondatorul uneia dintre cele mai cunoscute şi apreciate trupe din România, legendara Phoenix, se bucură de faima unui artist complet, dar şi, depotrivă, a unui împătimit al motocicletelor, al picturii, scufundări sau sportului. Printre pasiunile sale, mai puţin cunoscute, se numără şi gătitul, căruia, de fiecare dată când vine în România, îi acordă suficient timp cât să poată demonstra celor care îi gustă papricaşul că merită să se aşeze la masa lui.

Despre cel de numele căruia se leagă istoria de mai bine de jumătate de secol a formaţiei Phoenix, una dintre cele mai cunoscute din istoria muzicii rock din România, Nicu Covaci, s-au scris pagini întregi. Multe cu referire la povestea uluitoare şi deopotrivă cumplită, prin dramatismul ei, a fugii (celebra fugă) din 1976 a trupei pe care o fondase în 1961. Despre pasiunea lui pentru bucătărie – papricaşul, pe care-l găteşte ca nimeni altul – s-au scris însă puţine lucruri. Evenimentul Zilei l-a însoţit pe Nicu Covaci în aventura sa în bucătărie, printre crătiţi şi oale, pe terasa unui restaurant de pe malul Snagovului, acolo unde a acceptat să îşi pună, preţ de câteva ore, şorţul alb al bucătarului de ocazie.

O trupă blestemată să renască mereu

Între tăiatul cepei şi curăţatul cartofilor, îşi găseşte timp să deşerte sacul cu poveşti. „Phoenix-ul nu a murit niciodată. În pofida faptului că, în 56 de ani de existenţă, multe s-au schimbat, de la toboşar, la solist, clăpar sau alt membru pe sprijinul căruia am mizat la un moment dat, formaţia asta a rezistat. Şi continuă să o facă. E singura trupă din lume care şi-a riscat viaţa pentru a putea cânta în libertate. Şi tot singura care e, parcă, blestemată să renască mereu”, îşi începe povestea, cu o voce gravă, în care disting cu destulă uşurinţă, sâmburele unui amărăciuni greu domolite.

 

„I-am îmbătat criţă pe grăniceri ca să pot trece frontiera”

Una dintre cele mai picante povestioare, din multele istorisite, la gura ceaunului, în bolborositul monoton al papricaşului pe cale să se facă, s-a petrecut în 1977 (la mai puţin de un an după ce Covaci părăsise deja România la braţul unei olandeze alături de care îşi unise destinul), cu doar câteva ore înainte ca trupa să treacă frontiera României spre libertate. „Momentul evadării din România a fost bine pus la punct. Nu mi-a scăpat aproape nici un detaliu, cât de mic. Ei bine, unul dintre aceste mici detalii se referă la momentul în care urma să dau nas în nas cu grănicerii. Ştiam prea bine că nu sunt iubit de ei, cum, de altfel, nu eram iubit de nici unul dintre cei care îşi aşezaseră fundul, în anii aceia, pe ţara mea”, povesteşte maestrul în timp ce mestecă în ceaun.

„În seara acelei zile, cam pe la un 9, mă apropiasem de punctul de frontieră. Îi şi vedeam prin parbriz pe grăniceri. Mari, impunători, cu cefe de taur şi spete late. Fioroşi şi gata să te ia de piepţii cămăşii dacă nu le plăcea de moaca ta. Iar după a mea, sigur, nu se dădeau în vânt. „Stai pe loc, Covaci! Să nu mişti, mă! Un’ te duci?”. Le spun că plec acasă, în Olanda, iar ei încep să se răţoiască la mine. Că să le arăt ce am în camion. Să vadă ce şi cum că altfel nu trec mai departe.

„Am crezut că-l omoară pe Ţândărică”

M-am dat jos agale şi le-am deschis uşile mari ale camionului. Chiar în faţa boxelor, în care se aflau pitiţi membrii formaţiei, aşezasem special mai multe cutii pline cu cârnaţi de casă, de îţi lăsau gura apă numai ce-i vedeai. Alături, câteva sticle din cel mai bun Whisky. În timp ce le arătam interiorul cu gesturi largi, am luat un cârnat şi am început să mănânc, tacticos, sub nasul lor. Îi vedeam cum salivează şi înghit în sec. I-am poftit să ia şi ei câte o bucată de cârnat. N-au stat pe gânduri, aşa că, după câteva minute, împărţeam frăţeşte mâncarea şi Whiskyul”, povesteşte Covaci şi se pune pe râs. „Doamne, ce i-am mai îmbătat pe grănicerii ăia. Unul se cocoţase pe boxa în care era pitit Ţăndărică, bea şi dădea ca prostu’ din picioare, izbind boxa de am crezut că-l omoară pe bietul Lipan, nu alta. Mai târziu, după ce am trecut graniţa şi i-am scos pe toţi din boxe, Lipan Ţândărică umbla oblu, de ziceai că s-a îmbătat el în locul soldaţilor. Erau lemn grănicerii când a venit un grangure de-al lor. A belit ochii mari şi i-a luat p-aia la înjurături. „Porcilor, nenorociţilor. Beţivani împuţiţi!”, urla sergentul sau ce dracu o fi fost el scos din minţi. La mine n-a ţipat decât pentru a-mi spune să mă urc în maşină şi să mă car mai repede de acolo. Ceea ce am şi făcut”, îşi încheie tirada fondatorul Phoenixului.

 

Haşişul din cozonac

Ajuns în Olanda, Nicu Covaci are parte de o primire triumfală. Reuşise să îşi facă scăpată aproape întreaga formaţie, singurul rămas în ţară fiind Mircea Baniciu. „Prietenii din Olanda se pregăteau de petrecere mare în cinstea trupei Phoenix. Gazda petrecerii pregătise, pentru o parte din petrecăreţi, amatori de senzaţii tari, un cozonac special. De fapt, era împănat cu o cantitate impresionantă de haşiş. Dar asta aveam să o aflu de abia a doua zi dimineaţă”, povesteşte Covaci. „Toţi băgau în ei ca apucaţii. Mâncare ca la balamuc. De băutură nu mai vorbesc. Ei, şi din când în când, îi vedeam cum dispar pe rând preţ de câteva minute. Când se întorceau era veseli nevoie mare. Eu am crezut că e de la Whisky sau de la ce îşi punea fiecare în pahar”, îşi aminteşte Nicu.

„Pe la un 3 dimineaţa s-a spart gaşca şi fiecare s-a băgat în scutece. Pe mine m-a pălit o foame de nu mai vedeam bine în faţa ochilor. Cum nu prea mai era mare lucru pe mese, am dat iama la frigider. Acolo, cam trei sferturi de cozonac! Atât. Nu am stat pe gânduri, am înşfăcat cozonacul şi l-am ras pe tot din câteva înghiţituri”. Continuă firul poveştii printre hohote de răs: „A doua zi dimineaţă, gazda s-a dus glonţ la frigider. Când a văzut că i-a dispărut cozonacul, a început să zbiere ca din gură de şarpe şi să întrebe în stânga şi-n dreapta cine i l-a ciordit. Cum nu mă ştiam cu nimic vinovat, atâta doar că miera foame, i-am mărturisit spăşit că eu sunt hoţul de cozonac. A rămas cu gura căscată. Pe urmă a dat-o iară pe urlete. „Mi-ai mâncat haşişul, Covaci. Toată porţia mea pe un an întreg!”.