Evenimentul zilei a stat de vorbă cu teleormăneanul care și-a ținut mama moartă în casă timp de 8 luni. Povestea lui Florian este, fără îndoială, a unui om bolnav, dar este și istoria unui eșec al societății. Cei precum Florian nu mai sunt țărani autentici, ci sunt reziduurile expulzate de infernala mașinărie a civilizației. Și sunt atât de rupți de realitate, încât nici măcar griji nu mai au. Ei au o altă tablă de valori, într-o altă parte a conștiinței, departe de frica de Dumnezeu și alte chestiuni bisericești. Vă invităm în lumea lor.

Drumul dintre Roşiorii de Vede şi Turnu Măgurele are o topografie aparte. Eşti în mijlocul Câmpiei Române, dar şoseaua te poartă pe un fel de curmătură care pare să lege două dealuri a căror existență, culmea, nu o poți înțelege. Asta pentru că, pe cât de înșelătoare este perspectiva, pe atât de imperceptibilă este declivitatea. Și totuși, de sus, de acolo, de pe limba aceea de asfalt cârpit, ai impresia că te afli la înălțime și că poți scruta infinitul. Sau o fi doar iluzia călătorului ostenit de monotonia câmpiei, înfometat după excrescenţele reliefului, plictisit de nimicul seismic al zonei. Cert este că, dacă din când în când nu ai întâlni câte un semn de circulaţie ruginit de vânturile de sud, dar înclinat în sens invers de Crivățul de nord, ai zice că eşti pe un fel de drum al oaselor. Și unde să te ducă gândul atunci când eşti în câmpie dacă nu spre resemnare, fie ea și metafizică, pentru că, după câteva ore de mers prin pustiu, e imposibil să nu te întrebi dacă viața ta nu e tot o călătorie liniară spre nimic sau, mai rău, spre inutil.

 

Iarna, peisajul este dezolant. Materia mestecă, și mestecă vizibil, pentru că toate casele de paiantă par pe picior de plecare, purtând prin pereți ADN-uri de părinți, unchi și bunici, schimbându-și mereu forma, întruchipându-se întotdeauna altfel. Dar aici totul este organic, iar dacă n-ar fi așa, n-ar mai avea, probabil, niciun farmec. Până și gardurile au poveștile lor, căci șipcile au înțeles mai bine confruntarea cu timpul, poate chiar mai bine decât oamenii din spatele lor. 

La un moment dat, în stânga și în dreapta câmpul coboară brusc. Bucuria abruptului ține puțin, pentru că o cotim spre Salcia și, după ce șoseaua plonjează nebunește, revenim la planul orizontal de până atunci. E un sat ca orice sat sudic românesc, pe jumătate părăsit de oameni. Părăsit cu ură. E satul lui Zaharia Stancu, în care odinioară țăranii purtau botnițe la culesul viei pentru a nu mânca boabele de struguri.

Nici astăzi oamenii nu par departe de acele vremuri, iar viaductele moderne, făcute cu bani europeni, par desprinse din alt decor. Puțini dintre ei știu să scrie și să citească. Ei sunt urmașii Deliormanului, ai pădurii nebune descrisă de Dimitrie Cantemir în “Primele războaie ale Ţării otomane cu domnul Mihai Viteazul”. Căci Teleormanul de astăzi are o istorie fascinantă.

Florian pare şi el rătăcit din timpuri imemoriale. Are alură de teleormănean, seamănă izbitor cu Liviu Vasilică, - şi nu doar la mustaţa lăutărească, ci şi la conformaţie, căci e slab precum murgul din melodiile celebrului interpret de muzică populară – dar și cu Liviu Dragnea.

E latifundiar

Ograda lui pare răscolită de herghelii întregi de cai sălbatici, pentru că nimic nu stă în picioare. Toate lucrurile stau într-o rână, parcă aşezate de mâna destinului, parcă lipsite de intervenţia omului, fără vreo logică sau vreun scop anume. “Aici Radio România, Actualităţi. Ora exactă”, se aude dintr-un radio vechi, din acela rusesc, din care aveau bunicile noastre. Cerdacul casei este îndărătul a trei coloane de beton, toate cu grave probleme inginereşti, ţinute într-o inerţie imposibil de calculat cu formulele matematice actuale. Din câtă fizică știu eu, întreaga casă ar fi trebuit să se fi prăvălit deja. Câteva pisici cu ochii zemoşi stau tolănite la intrare şi abia se sinchisesc de prezenţa oaspeţilor. “Astea sunt doamnele mele”, spune Florian mândru, chit că cel puţin una dintre feline e, de fapt, motan.

E fericit când vede pet-urile de bere pe care le deșert în cerdac. Țuica a terminat-o la o lună după ce a făcut-o. “Cât ai scos anul ăsta?”. “Vreo 50 de kile”, îmi spune zâmbind.

Îmi spune că n-are ce să facă în singurătatea de-acolo. “Prieteni ai?”. „Am pe dracu. Mai vine Costică a lui Grigore cu o bere, mai vorbim și noi...”. Îmi arată fericit actele de proprietate. Arde de nerăbdare să vadă ce reacție am. Le citesc și rămân uimit: “Bre, matale ești latifundiar”. Mă privește cu neîncredere, nu e foarte sigur dacă glumesc sau nu. Adică ce, e și el cineva pe lumea asta? “Bre, ai 10 de hectare, tu știi ce înseamnă asta? Ai 100.000 de metri pătrați”. Cam știe, dar vrea să-i mai spun. Această izbândă materială îl ridică, măcar în conversație, din noroiul în care literalmente trăiește.

A pierdut un tezaur

Îmi zice că ar fi avut și mai mult dacă nu era prost. A moștenit de la bunica lui o oală cu monezi vechi. “Uite-așa de mare era oala”, îmi arată el. Era plină cu mahmudele. “Mahmudele? De unde?”. “Io nu știu”, se apără Florian. “Mi-a zis cineva că le-au îngropat turcii la război...”. Nu știe exact ce război, dar nu mai contează. “Și n-ai anunțat autoritățile?”. Nu înțelege unde bat. Ce să facă autoritățile cu monezile lui? “Îți dădeau bani”, îi zic. “Îmi dădea puțin. Cineva mi-a zis că vreo 15.000 de euro...”.

Dar altcineva i-a șoptit la ureche că poate să vândă una cu 1.500 de euro. Optimist din fire, Florian i le-a dat pe toate. Să facă jumi-juma și era bine. “Și? Le-a vândut?”. “Cică l-a prins poliția când le vindea. I le-a consfi…”. “Confiscat?”. “Da”. Îmi mărturisește că e posibil să fi fost păcălit. Că a avut inima neagră și încă o mai are din cauza supărării. Dacă a fost prost...

Dar nu a pierdut toată averea familiei, pentru că bunicii lui aveau pământuri întinse în zonă. A reușit să ia titluri de proprietate pe toate. “Ce faci, bre, cu atâta pământ?”. „E dat la Asociație. Iau și eu 1.000 de kile de grâu pe an. L-am pus în hambar, s-a umplut cu șoareci. E plin de șoareci de câmp pe aici... Îți dau și ție un sac, că ești cu mașina...”.

Se duce în casă și, după un timp, se întoarce cu o jumătate de litru de țuică. “Asta o păstram pentru ocazii...”. Are și două pahare, pe care le șterge cu o cârpă mizerabilă. Îl conving cu greu să n-o desfacă, s-o țină pentru Revelion. Și, deși țăranii de aici nu au cultul Revelionului, care e o sărbătoare doar pentru domnii de la oraș, admite că e bine s-o pună deoparte.

Nevasta și copilul sunt plecați de 12 ani în Spania. “Ai fost însurat?”. “Am fost. Pe copil nu l-am mai văzut de când avea câteva luni. Le e rușine să-l aducă aici. Cică le zice tuturor că tata a fost golan”, mai spune, amărât, Florian.

“Oricum era moartă”

“Când a murit bătrâna, eram lefter. Nu mai aveam ce mânca. A fost secetă mare atunci... Roșiile se făceau negre când creșteau. Atât de cald era. Bătrâna trăgea să moară... O dureau oasele, o dureau toate alea... A fost și operată, parcă la bilă...”. Florian își mângâie mustățile când vorbește. “Nici nu mai aveam ce să-i dau să mănânce...”.

O ploaie rece începe să biciuiască plasticul cu aspect de coviltir care înfășoară cerdacul. Geamuri nu mai are de multă vreme. „Când a murit, am văzut târziu... Eram și troznit rău, eram supărat... Ce era să fac? Beam!”, se justifică el. Îmi zice că a doua zi trebuia să vină pensia. Ce mai conta dacă mai aștepta o zi? “Oricum era moartă”. Când a venit pensia, a plătit datoriile și n-a mai rămas cu niciun șfanț. Trebuia să aștepte următoarea pensie să se pună pe picioare. Și tot așa a ținut-o câteva luni în șir. “Și nu mirosea?”, îl întreb. “Nu, că puneam mereu gheață pe ea”. “De unde aveai tu atâta gheață?”. “Din congelator…”.

Florian n-a avut remușcări. Valeria, poștărița care îi aducea pensia acasă lună de lună, începuse să-i pună cam mult întrebări. Devenise suspcioasă. Îi tot cerea s-o vadă pe bătrână. “E bolnavă”, îi răspundea el. În curând, și vecinii s-au prins că ceva nu miroase bine. La propriu. Au chemat poliția, care a găsit cadavrul în stare avansată de putrefacție al femeii.

“Eu am fugit atunci. Aveam un apartament în Turnu Măgurele. Am stat o săptămână acolo, dar m-au prins”, își amintește Florian. Justiția n-a avut, însă, ce să-i facă. De pătimit, a pătimit Valeria, poștărița, care a fost nevoită să plătească toate pensiile pe care i le-a dat lui Florian! „Nu i-ai dat și tu nimic?” Florian face ochii mari: “Păi, de unde să-i dau io?”.

Ploaia se întețește. Plecarea e dificilă, pentru că Florian ne imploră să mai rămânem. Scăpăm cu greu din împresurare, îl lăsăm pe Florian cu amintirile lui morbide și pornim spre coama dealului invizibil care duce spre civilizație...