Evenimentul Zilei > EVZ Special > Florea Dumitrescu, fost ministru de Finanțe și guvernator al Băncii Naționale. Cum era să fie asasinat de Ceaușescu pentru că nu a vrut să schimbe bugetul
Florea Dumitrescu, fost ministru de Finanțe și guvernator al Băncii Naționale. Cum era să fie asasinat de Ceaușescu pentru că nu a vrut să schimbe bugetul

Florea Dumitrescu, fost ministru de Finanțe și guvernator al Băncii Naționale. Cum era să fie asasinat de Ceaușescu pentru că nu a vrut să schimbe bugetul

Fiu de agricultor chiabur, Florea Dumitrescu, 89 de ani, a fost timp de nouă ani ministru de Finanțe în regimul Ceaușescu și cinci ani Guvernator al Băncii Naționale a Republicii Socialiste România. Primul impuls de a se face finanțist i-a venit pentru că voia să scape de viața grea de acasă. Tatăl îl ceruse să facă doar câteva clase primare, pentru a trece mai repede pe salariu, ca să îl ajute la gospodărie. Dar destinul său era altul.

 A pornit de jos, ca funcționar în Banca Națională și a ajuns să stea la masă cu cei mai mari bancheri ai lumii. Este primul ministru de Finanțe dintr-o țară socialistă membră CAER care a semnat acorduri cu Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială, determinându-l pe Robert Mc- Namara, șeful Băncii Mondiale, să schimbe politica de creditare. A intrat în numeroase conflicte cu Ceaușescu, care i-a apreciat însă întotdeauna tonul franc. În cea mai „strânsă” discuție a fost la un pas să primească un glonț în cap pentru că ridicase vocea la dictator.

Era în staff-ul de partid când România a început să achite întreaga datorie externă, după ce țara ajunsese în incapacitate de plată din cauza unei ambiții prostești a lui Ceaușescu

. Niciodată, în cei peste 20 de ani de când Mugur Isărescu conduce Banca Națională, fostul și actualul Guvernator nu s-au întâlnit, deși Florea Dumitrescu spune că ar fi multe de discutat. „Am vorbit prin cărțile pe care le-am scris”, se resemnează el. EVZ demarează astăzi o serie de articole în care fostul Ministru de Finanțe și Guvernator al Băncii Naționale explică rolul pe care îl juca banca centrală în era Ceaușescu, dar și cum a reușit România să facă rost de banii cu care a pus bazele „revoluției industriale”.

În anii ' 50 – ' 60 Banca Națională credita toate companiile

– Evenimentul zilei: Cum ați ajunsă să lucrați în Banca Națională?

– Florea Dumitrescu: Sunt de meserie economist bancher, deci am terminat Finanțe Credite la Academia de Studii Economice. Am terminat facultatea în 1949. Sunt din județul Teleorman. Fiind crescut într-o comună, ai mei se ocupau cu agricultura, tatăl meu era agricultor. Avea 16 hectare de pământ, avea inventar agricol, plug, grapă. Tata fusese concentrat, a avut necazuri și nu avea bani să ne întrețină pe toți la școală. Dar eu mă săturasem de agricultură. Am vrut să fac carte. Am mers întâi la gimnaziu, apoi la Turnu Măgurele, unde era liceul comercial. Acolo am urmat patru clase în doi ani. Tata mă tot grăbea să ies pe salariu, să îi ajut pe ei. După ce am făcut clasa a opta am zis să dau și bacalaureatul. Nu l-am luat cu notă mare, dar l-am luat. Tata tot trăgea să merg acasa, dar eu am zis că merg și la facultate și am început cursurile. Noroc că s-a făcut reforma în facultate și în loc de patru, am făcut trei ani. Pentru mine asta însemna că treceam mai repede pe salariu. Am avut probleme în facultate, pentru că tata era chiabur. Apoi a fost încadrat ca dușman al poporului. Am fost cât pe aci să mă dea afară. Noroc că era un secretar în facultate care m-a ajutat. Aveam și note bune. Când am terminat cei trei ani de facultate, m-am închinat.

– V-ați angajat apoi în Banca Națională. Cum funcționa atunci?

– Am zis că mă fac bancher. Mi-au zis „N-avem locuri în București”. „Dar unde aveți? ”. „În provincie”. „Unde în provincie?”. „Avem locuri în câteva județe între care și Hunedoara”. Eu fusesem acolo cu o delegație, așa că am acceptat loc acolo. Era vorba de sucursala băncii din Deva, care trebuia să facă și la Cugir o sucursală, pentru că în Cugir era uzina de armament. Miau dat un coleg, tot din Teleorman, să înființăm filiala.

– Deci Banca Natională înființa sucursale în țară în locurile în care erau cele mai importante întreprinderi?

Da, pentru că le credita și făcea plățile. Am lucrat la Cugir șase luni de zile. Cu colegul ăsta al meu eram foarte ordonați. Toate facturile, viramentele, erau la locul lor. Ne-au remarcat la centru. Am stat apoi patru luni în Deva și am venit la București, cu niște acte. M-am dus la cadre și le-am zis că am o situație grea, că părinții sunt din apropiere. M-au trimis la filiala orașului București, unde am lucrat câteva luni. Apoi m-au chemat în centrală și m-au repartizat la o direcție care lucrez cu armata, securitatea. În 1954 am ajuns în centrala BNR.

– Cum au fost primele întâlniri cu Ceaușescu?

– Primele întâlniri au fost când mă ocupam de direcția de finanțare a agriculturii din Banca Națională. Ca director, m-am dus la zeci de cooperative, ca să văd cum le pot da credite. Făcusem un sistem de creditare prin care le dădeam cât aveau nevoie. Ceaușescu a auzit, m-a chemat și mi-a zis: „Dă-le bani cât trebuie, nu prea mulți”. I-am zis că au venit și ăia de la Scornicești să le dau și că i-am amânat. Mi-a spus „să le dai, dar nu mai mult decât ai dat cel mai mult la o cooperativă. Să nu zică lumea că am cooperativă și că vreau să îi ajut acolo”. Așa am făcut. Eu le dădeam avansul și apoi supravegheam toată activitatea, pentru că banca era direct interesată, să își recupereze banii.

– Cum vi se părea Ceaușescu?

– Era foarte deștept. Îi dădeai un material, îl citea, și apoi îți vorbea fără probleme despre el. O memorie extraordinară.

– Înainte de a ajunge guvernator al băncii centrale, ați fost ministru de Finanțe. Cum de v-a numit Ceaușescu?

– Da. M-au mutat la Consiliul Economic. Lui Manea Mănescu, de fiecare dată când ne întâlneam, îi spuneam că e nevoie de investiții. Unele întreprinderi nu erau finanțate cum trebuie, altele nu lucrau cum trebuie. Îl informam care din ele au făcut progrese etc. Lui i-a plăcut că mă ocupam de chestia asta practică. Am început să discutăm cu Institutul Planificării, ca să vedem cum putem ajuta economia. Ceaușescu m-a remarcat. În 1967 a organizat o delegație în America, ca să studieze economia americană. Manea Mănescu i-a propus lui Ceaușescu să mă duc și eu. Mi-a zis: „Mergi că aia au industrie, vezi și tu ceva”. M-am dus cu delegația asta și am vizitat-o întreprindere din agricultură, apoi IBM, apoi una de autoturisme. Mă interesa cum e organizat ăla de era sus în ierarhie, ăla de jos, care sunt legăturile, ce competențe are fiecare. Lui Ceaușeșcu i-a plăcut chestia asta. A zis să discutăm și noi la Conferința Națională problemele de competență. Acolo s-au stabilit niște lucruri bune. Dar pe urmă tot Ceaușeșcu a stricat, pentru că el era unul care fugea după succese rapide. A renunțat la planuri.

– Aveați să ajungeți apoi guvernatorul băncii centrale…

Atunci banca centrală finanța toată economia. La noi erau depozitele, de la noi luau creditele. Cât lucrasem acolo și ca ministru de Finanțe învățasem toate întreprindere. Mergeam personal ca să verific cum merg lucrurile, să negociez cu producătorii ca să le dea ce aveau nevoie. Banca Națională garanta creditele, am plătit și avansul. Am dat credite cât toată economia, care creștea peste cea a Chinei.



România convinge Banca Mondială să schimbe regulile

– La mijlocul anilor ,60 începutul anilor ,70, România pregătea perioada industrializării. Era nevoie de bani pentru asta.

– Când am ajuns ministrul Finanțelor, Ceaușescu mi-a zis că nu avem bani pentru industrializare. „Mergi la Moscova, să iei”, mi-a zis. M-am dus la Moscova, nu mi-au dat niciun ban și l-am convins să intrăm la Fondul Monetar și Banca Mondială. Mă interesau dolari, pentru că politica partidului era să cooperăm cu alte țări, să le dăm anumite utilaje și nu puteam să cumpărăm mașinile ca să facem utilajele astea decât de la țările dezvoltate. În 1970 a venit McNamara, președintele Băncii Mondiale și i-am zis că noi suntem hotărâți să devenim membri. Nicio țară socialistă membră CAER nu era membră. Ceaușeșcu mi-a zis – „Du-te și tu să iei 50-100 de milioane de dolari, că avem de construit atâtea întreprinderi”. I-am zis că eu încerc, dar nu știu în ce condiții mi le dă.

– Cum au mers întâlnirile cu Banca Mondială?

– McNamara mi-a zis să vin singur, dar i-am cerut să vin cu un translator, că nu știam limba engleză. Noi am luat și împrumut de la Fond. Dar ăia dădeau doar când aveam dezechilibre, când aveam importuri mai mari decât exporturi etc. Mc Namara, când a auzit că avem de construit o mulțime de întreprinderi, a rămas impresionat. A zis că ne dă un miliard de dolari. „Ce trebuie să facem cu miliardul?”, l-am întrebat. Mi-a zis: „Puteți face orice, drumuri, autostrăzi, școli, spitale”. „Domnul președinte”, i-am zis, „noi pentru asta avem banii noștri. Dar noi vrem să facem altceva: vream să facem fabrici. Eu trebuie să vă dau înapoi banii. Cum să vi-I dau din autostrăzi?”. Mi-a zis că asta este situația și că nu se poate schimba nimic. „Mă duc la Ceaușescu și îi spun, el o să zică să vină altul în locul meu, și ala o să semneze. O să ia banii, dar eu nu îi iau că am o răspundere. Eu vă mulțumesc și îmi pare rău că am supărat omul care ne-a ajutat,dar eu nu pot să fac compromisuri”, i-am zis lui McNamara. Am venit acasă și nu am închis ochii nici noaptea. Mă gândeam că Ceaușescu o să spună: „De aia te-ai dus tu acolo?”. Dar m-a întrebat: „Ai luat banii?”. Eu i-am zis: „Tovarășe Ceaușescu, nu vă gândiți dumneavoastră câți bani putem să luăm. Un miliard. Dar trebuie să pregătim proiecte pentru fiecare obiectiv. N-am luat niciun ban, desemnați pe altcineva să semneze”. Ceaușescu mi-a zis: „Las că ne descurcăm și fără ei”.



– Cum v-ați înțeles cu Mc- Namara până la urmă?

– La trei săptămâni m-am trezit cu o scrisoare de la el. „Domnule ministru, am supus boardului cerea dumneavoastră și am hotârât ca banca să dea credite pe viitor nu doar pentru infrastructură ci și pentru obiective productive”. Decizia boardului Băncii Mondiale a fost trimisă tuturor țărilor care luau împrumuturi. La două luni, m-am dus la Washington, la o conferință. Unul mi-a zis: „Cum i-ai convins pe aștia de la Banca Mondială să dea credite și pentru obiective productive?”. I-am zis: „I-am convins într-o oră. Le-am zis că nu iau niciun ban dacă sunt pentru autostrăzi”.

A vrut să îi dea lui Ceaușescu cu scrumiera în cap

– Cum a fost relația cu Ceaușescu?

– Am avut discuții mari. Dar cea mai rea a fost odată când m-am dus la Manea Mănescu cu un buget. Mi-a zis: „E bine, dar lasă să îl vadă Ceaușescu”. M-am dus a doua zi cu Mănescu la Ceaușescu, să ne dea observațiile. Ne-a zis: „Bugetul e bun, dar e o singură chestie. În centralizator veniturile cresc cu 8% și cheltuielile tot cu 8%, bugetul este echilibrat. Dar m-am uitat că putem să avem venituri mai mari, la capitolul tutun. Veniturile cresc cu 8%, așa că și acolo creșteți cu 2%. Să luați bugetul și să îl modificați să creșteți și acolo cu 8%”. I-am zis: „Dacă vreți să creștem cu 2%, să modificați planul (de producție – n.r.) de stat, să nu imi dați numai Mărășeșți, să producem mai mult Snagov. Mă puneți într-o situație proastă, pentru că trebuie să merg să îi convonc pe cei din subordine să verific, dăm iar totul peste cap. Eu mâine vă aduc bugetul modificat, dar și demisia mea”. Manea Mănescu mă lovea pe picior pe sub masă să tac. Dar eu i-am făcut semn să mă lase în pace. Ridicasem și tonul vocii. Era pe masă o scrumieră de cristal mare, și m-am gândit: „Dacă iau scrumiera asta și îi dau una în cap? Dar dacă nu îl nimeresc?”. Mă enervasem. Tot discutând cu Ceaușescu așa, el în picioare, eu jos, strigând, văd că se deschide ușa și apare un militar. Îl știam din vedere că e aghiotantul lui Ceaușescu. Auzise de afară că aveam vocea ridicată. A deschis ușa cu mâna stângă și mâna dreaptă era pe buzunar, la pistol. Acum, după ani, aghiotantul mi-a zis: „Eu aveam sarcină să îl păzesc pe Ceaușescu și dacă era nevoie te împușcam”. Am avut confruntări mari, dar asta a fost cea mai dură.

– După anii ,80, România a început să achite datoria externă. Erați deja guvernator al băncii centrale…

– Da, Ceaușescu făcuse multe credite, România intrase în incapacitate de plată. De la 6 miliarde de dolari cât lăsasem eu datoria externă ca ministru de Finanțe, ajunsese la 12 miliarde de dolari. Dar în timpul meu economia a crescut și cu 10-12%. Atunci, în anii ,80, pentru a ieși din impas, Ceaușescu a luat decizia să crească exporturile și să scadă importurile. Au rămas prea puține produse pentru piața locală. A fost o decizie radical, nesăbuită, dureroasă pentru România.

– Cu actualul guvernator v-ați întâlnit?

– Niciodată. S-au făcut multe greșeli și la Banca Națională. În 1989, creditul acordat companiilor era la fel de mare ca economia, ca PIBul. Apoi a scăzut la 30%. Companiile au fost subfinanțate și au murit.