Fiecare român cu durerea lui. În gura lumii – de pe șanț în tabloide
- Adam Popescu
- 2 mai 2015, 00:00
Nevoia de tabloid, un termen aproape necunoscut pe plaiurile mioritice până în urmă cu circa 25 de ani, a parcurs și la noi, românii, un amar de vreme, fiind numit popular bârfă.
S-o luăm bătrânește, deci, de prin trecute vremi și până azi. Întâi și întâi s-a început cu statu-n poartă și la gard, statu’ pe șanț, statul la crâșmă. În aceste restrânse locuri de socializare se comentau toate momentele picante ale micului univers rural.
Ei bine, generații tinere și mai școlite au tot părăsit ruralul, migrând spre așezările urbane, dorindu-și o viață de orășeni. De aceea, erau unii noi-veniți apostrofați cu umor ușor acid de către orășenii cu state vechi: „Abia ce ți-ai lăsat gumarii la bariera orașului și deja faci pe nebunu’!”. Bârfa măruntă a continuat și s-a dezvoltat, proferată prin piețe, prin localuri prăpădite ori ceva mai acătării de prin cartiere, prin ziarele care au înființat rubrici cu cronica evenimentelor mondene, dar și de gospodine în curțile caselor, cu vecinele și chiar în noile imobile moderne și elegante din centrele orașelor mai mari, mai ales din Bucureștiul interbelic, care dădea tonul provinciei, unde, pentru a afla ce se întâmplă în apartamentul vecin, doamnele și domnișoarele curioase obișnuiau (și astăzi, desigur, fac la fel!) să stea cu urechea lipită de zidul comun cu vecinul, să se uite imediat pe vizeta ușii de la intrare când auzeau ușa de la lift trântinduse sau o mișcare oarecare pe palier. Bârfa s-a cizelat foarte bine cu timpul, pe măsura înmulțirii așazișilor comentatori de monden din jurnalele și revistele epocii, mai ales în cele dedicate cu totul femeilor.
O dată cu venirea comunismului la putere, românii și-au diversificat mult modalitățile de a bârfi, dar și sistemele de culegere a bârfelor. Când s-a extins semnificativ telefonia, după 1950, existând un singur furnizor – de stat, desigur - cuplajul asculta de multe ori convorbirile celuilalt cuplat. Aici, fiind neîntrecut un serviciu ocult mult deteștat, ce-i supraveghea pe toți românii, considerați potențiali dușmani ai regimului, prin numeroșii săi mercenari acoperiți și cu o minitehnică invizibilă de ascultare, montată cu măiestrie în birouri, în apartamente, până și în farfuriile restaurantelor, în closetele acestora și în absolut orice alt loc de taină etc., etc. Cronicele de monden au dispărut cu totul din presă, fiindcă mondenul a coborat în underground și nu mai circulau decât șoptite bârfele și bancurile, care oglindeau de obicei evenimentele politice ale timpului. Cu unele rezultate ale tehnicii de ascultare se distra - în perioada zisă „Epoca de Aur” - prima tovarășă a țării, ascultând surescitată zgomotele de alcov, surprinse de microfoanele instalate sub paturile unor potentați ai vremii, căsătoriți cu femei frumoase și care nu agreau celebrele cocuri din acele timpuri. Probabil că, infierbântată fiind, avea ce bârfi cu tovarășele docile, care au înțeles avantajele cocurilor înalte.
Eh, dar o dată cu anii ’90, au reapărut și cronicele de monden și numeroșii jurnaliști care se ocupau cu așa ceva pentru ziarele și canalele de televiziune numite acum – generic - tabloide, care ajung să facă ratinguri mari și, ca atare, bani mulți. Acestea, existând numai din nevoia multora de a-și satisface curiozitatea și nevoia de bârfă și cancanuri – unele inventate - ce au loc în noua societate românească. Și cum, la un moment dat, totul va ajunge până la saturație, adică la greață, datorită expunerii în seriale TV a tribulațiilor unor vedete de doi bani, cu risc de a deveni modele sociale - cele mai multe apărute artificial din niște neica-nimeni, plămădite de către așii marketingului din partea glossy a massmediei - ratingul va cădea de-a dura în jos pe tobogan. Și atunci, te poți întreba, ce naiba se va mai născoci? Oricum, bârfa ne rămâne nouă, internauților, la îndemână pe rețelele de socializare online și aflați că nu ne pasă de niciun rating! Capisci?
Alexandru Ghillis
„Mă frământă o singură problemă”
Mă numesc Vlad Iorgu din Pitești. Pe 17 aprilie 2014 am făcut o plângere penală împotriva lui Liviu Dragnea, Crin Antonescu și Victor Ponta pentru declarațiile din 2012 în care au instigat la violență pe toată lumea, contestând calitatea CCR și a multor instituții importante ca DNA, SRI, inclusiv Poliția Română. Ce a fost foarte grav, a fost faptul că dl. Ponta era premier, dl. Antonescu, președintele Senatului, deci al doilea om în Stat, iar dl. Dragnea era ministru în guvernul Ponta. Dacă vreți, vă puteți adresa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție unde am făcut plângerea. Problema este că nu am primit nimic de la ÎCCJ. Nu sunt persoană politică, nu vreau publicitate, dar mă frământă o singură problemă. De ce când un cetățean simplu face o plângere împotriva unor demnitari, nu este luat în seamă?
Dovezile mele sunt foarte clare, toate înregistrările de la toate televiziunile, unde acești cetățeni au făcut acele declarații. Și toate articolele din ziarele care au avut curajul să le facă publice.
Vă mulțumesc, 22.04.2015
Dragi cititori,
Această pagină vă este dedicată în fiecare sâmbătă. Am vrea să cuprindă cât mai multe semnale de la dumneavoastră, de aceea vă rog să ne trimiteți texte scurte, despre lucruri de interes public, lucruri care vă frământă și cărora nu le-ați găsit rezolvare. Așteptăm scrisorile dvs. pe adresa: „Evenimentul zilei, bd. Dimitrie Pompeiu nr 6, sect. 2, București”.
Vă mulțumesc pentru că ne sunteți aproape! Să aveți o săptămână minunată!
Simona Ionescu, redactor șef
Evenimentul zilei nu își asumă responsabilitatea pentru conținutul scrisorilor primite de la cititori