O legendă care continuă. O poveste care a înnobilat și a incitat totodată, de –a lungul timpului, lumea automobilelor sport: Ferrari. Rezonanța numelui depășește un simplu ”nechezat” de firmă, iar căluțul cabrat este mai mult decât un simbol de marcă.

Dacă nu ar fi existat vizionarul Enzo Ferrari, același căluț cabrat ar fi rămas, probabil, doar simbolul unei escadrile de luptă din cel De-al Doilea Război Mondial. Dar războaiele sunt făcute pentru a fi câștigate, ori pierdute, însă în cazul celebrei mărci, cu siguranță au fost făcute pentru a fi câștigate. Tatăl și fratele lui Enzo au murit pe câmpul de luptă, dar el nu s-a lăsat învins de viață. Căci, în fond, orice afacere se dovedește a fi mai de succes dacă în rețeta sa intră și  puțin tragism, ori emoție. Ambiția lui Enzo Născut pe 18 februarie 1898 la Modena, în nordul Italiei. Frontul avea să fie mai ”blând” cu  Enzo: doar rănit, este lăsat la vatră în 1917. Întors acasă, vrea să se apuce de muncă pentru a uita, dar nu apelând la oricine, ci chiar la Fiat, care...îl refuză. Nu se lasă descurajat și reușește să se angajeze în 1918 la compania Vespa, urmând să testeze mașini. Astfel, i se oferă ocazia de a participa la prima sa cursă automobilistică, iar din  1920 reușește cu adevărat: începe să lucreze pentru Alfa Romeo. Anul de referință este însă 1929, atunci când ambițiosul tânăr înființează  propria sa echipă de curse denumită, cum altfel decât Scuderia Ferrari! O echipă care concura cu mașini Alfa Romeo,în primii patru ani având parte de supotul direct al companiei care avea să își retragă sprijinul în 1933. Deși Scuderia a avut de-a lungul vremii piloți remarcabili, cum ar fi Louis Chiron, Achille Varzi, ori Tazio Nuvollari, rezultatele nu au fost chiar atât de spectaculoase (nu prea putea face față echipelor germane). În anul 1938 Alfa Romeo cumpără echipa lui Enzo Ferrari și îi schimbă numele în Alfa Corse. Deși era în continuare director, Enzo depindea acum de directorul tehnic numit de Alfa Romeo. Desigur, situația nu i-a convenit lui Enzo, care a decis în cele din urmă să părăsească Alfa Corse: deși era în continuare director el depindea în continuare de directorul numit de Alfa Romeo. Se ambiționează și mai mult și proiectează împreună cu inginerii săi primul prototip Ferrari, Tipo 815-un spider cu motor V8 de 1.500 cmc, sub numele Auto Avio Construzioni. Acest Tipo 815 va reprezenta relansarea Scuderiei în cursele auto. Întâi va fi startul la celebra cursă de la Mille Miglia, iar în 1943, Scuderia se mută într-o mică localitate, Maranello, care devine astfel peste noapte  o celebră atracție pentru împătimiții curselor de automobilism. De curse și de stradă Al Doilea Război Mondial se încheia și Enzo începea ”invazia”: în 1947 prezenta Ferrari 125 Sport, cu Francisco Cortese ca pilot, la circuitul de la Piacenza. Două săptămâni mai târziu venea succesul: Grand Prix-ul Romei. În 1948 apărea cel de-al doilea model al mărcii, Ferrari 166 Sport, iar modelul 166 Inter va deveni primul Ferrari de...stradă! Era deja un ”brand”. Care va cunoaște cel mai mare succes în 1949, atunci când va câștiga Marele Premiu al Italiei. Anii 50 au însemnat pentru Enzo ingineri de marcă, design al caroseriilor făcute de celebrul Pinin Farina și îmbunătățiri interesante, de care beneficiau nu numai mașinile de curse, ci și mașinile de stradă. Scuderia Ferrari lipsea de la prima cursă a nou înființatului Campionat Mondial de Formula 1 din 1950 (motivul fiind acela că Enzo dorea să protesteze împotriva Regulamentului Federației Internaționale a Automobilului pe care îl considera în avantajul rivalilor săi de la Alfa Romeo), dar legenda mergea mai departe. Cu victorii cum ar fi cea din 1961, cînd la startul sezonului prezenta o mașină revoluționară-Ferrari 161, poreclită ”nas de rechin”, mașină care va câștiga primul titlu în campionatul constructorilor, titlu la care Enzo visa demult. Sau cum ar fi cooptarea pilotuluilui Niki Lauda, care a câștigat primele curse cu Ferrari în 1974.  Cea mai respectată echipă Anii 80 aduceau unul dintre cele mai reprezentative modele din toate timpurile: Testarossa (model ”de sine stătător”, celălalt fiind un alt model celebru-Ferrari 250 Testa Rossa), și decapotabila Mondial-visul lui Enzo, model cu o caroserie din fibră de carbon, un eleron uriaș, și panouri din Kevlar. Dar, tot anii 80 aduceau și tristețea: în 1988, Enzo Ferrari deceda la vârsta de 90 de ani, lăsând în urmă un imperiu și totodată cea mai respectată echipă de Formula 1 din toate timpurile. Cota deținută de concernul Fiat în cadrul Ferrari a crescut la 90 la sută, iar Piero, cel de-al doilea fiu al lui Enzo a devenit vicepreședinte. În 1991, Luca di Montezemolo va fi cel care va prelua frâiele căluțului cabrat. În 2003 omagiul adus lui Enzo l-a reprezentat modelul Ferrari Enzo (2003) și, în altă ordine de idei, Michael Scumacher va fi cel care va câștiga pentru Scuderie 7 tiluri de campion în Formula 1 (între 1994 și 2004).  La ora actuală, Scuderia Ferrari are două circuite private: unul la Fiorano (din 1972), și unul la Mugello. Și, este singura echipă care a participat până acum la toate edițiile Campionatului Mondial, dominând și câștigând sub semnul căluțului cabrat.                           Preluat de pe fuselajul avioanelor germane Căluțul cabrat, logo-ul echipei de Formula 1 și al automobilelor de stradă, a reprezentat inițial simbolul familiei Baracca, o familie nobiliară din Italia. Francesco Baracca (fiul) a luptat în război alături de Alfredo Ferrari, fratele mai mare al lui Enzo, ambii fiind piloți de vânătoare. Căluțul a fost preluat de pe  fuselajul avioanelor germane doborâte de Baracca, fiind simbolul escadrilei din Stuttgart. După război, contesa de Baracca îl va cunoaște pe Ferrari în cadrul unei curse și îi va permite să folosească această imagine în memoria fiului dispărut în luptă. Enzo va modifica ușor acest căluț, pe care îl va adăuga pe un fundal galben, culoarea orașului Modena, înnobilându-l cu steagul Italiei în partea de sus, precum și cu literele S și F, inițialele Scuderiei Ferrari.