Sergent-major Diana Soare a stat sase luni in infernul din Afganistan.

Atunci cand o femeie poarta pantaloni ori alege sa practice o profesie rezervata traditional barbatilor, gurile rele nu mai carcotesc precum odinioara. Nu se mai teme nimeni ca „s-a intors lumea cu susul in jos”. Aceste femei isi asuma in fata tuturor pasiunile care le-au impins catre meserii masculine, fara sa se defeminizeze. Ele sunt insa foarte putine, dovada ca substantive precum „militar” ori „padurar” nu si-au gasit inca genul feminin in vorbire.

De la sandalute cu snurulet la bocanci grosolani

Doua pasiuni, una femeiasca si una barbateasca - cosmeticalele si spiritul de aventura - si-au gasit culcus, yin si yang, intr-o femeie-militar din Constanta, sergent-major Diana Soare. La serviciu, ea este „colega care a avut curaj sa se duca in Afganistan”, dar acasa redevine Femeie, sotie preocupata de casa si de frumusete.

Diana Soare (31 de ani) visa, cand era doar o copila, sa devina actrita. Apoi a vrut sa fie cantareata. Pe masura ce-si descoperea talentele, schimba planul. Si jurnalist a vrut sa fie. Pana ce s-a imprietenit, pe cand era studenta in Bucuresti, la Facultatea de Management a Universitatii Ecologice, cu fetele de la centrala unitatii militare din Magurele. Diana locuia in caminele studentesti de acolo si tot vizitandu-le pe fete, curioasa, a inceput sa prinda din zbor meseria.

S-a angajat si ea la transmisiuni, ca salariat civil, dar a facut curs pentru grad si apoi s-a specializat in „arma comunicatiei”. Asa se cheama acum transmisiunile, „comunicatii si informatica”. Si uite-asa a dat Diana sandalutele cu snur pe bocancii „cu cinci numere mai mari, ca pe vremea aia nu prea erau femei in armata si nu se faceau incaltari asa de mici”. „Cele care purtau 35-36 primeau bocanci 37-38, cele care purtau 38 primeau 40 si asa mai departe. Ne hlizeam adesea, ca mergeam ca niste rate cu bocancii aia”, se amuza frumoasa sergent-major.

Noua ani a lucrat Diana la Bucuresti, iar de doi ani este comandantul grupei de transmisiuni la UM 01227 din Constanta, unitate de luptatori, cu doar trei femei-militar. Am stat de vorba cu Diana Soare in biroul ei din unitatea militara, cu coatele pe cateva reviste pentru femei.

Afganistan, ultima frontiera. Pana acum

Dupa placerea cu care povesteste din viata-i de militar, ai zice ca Diana si-a ales cariera asta ca mijloc pentru a-si implini foamea de adrenalina, ca a mostenit ceva din spiritul zeitei romane a vanatorii, al carei nume il poarta. I se citeste in glas pasiunea mai ales din felul in care vorbeste despre cea mai importanta misiune la care a participat: 6 luni in Afganistan, unde trupele noastre au impartit ajutoare locuitorilor din zona Kabul.

Componenta operationala a fortelor multinationale de pace din Sud-Estul Europei, brigada SEEBRIG, s-a aflat, pentru o vreme, la Constanta, iar cand unitatea la care lucreaza Diana a trimis o echipa cu ajutoare in zona de conflict, ea s-a dat de trei ori peste cap - adica a dat trei teste: limba engleza, proba sportiva si proba de comunicatii si informatica - si a dovedit ca merita sa mearga si ea acolo. Cu „harnasamentul” complet, aproape mai greu decat cantareste ea - numai vesta antiglont si ranita aveau, impreuna, 42 de kilograme -, a plecat in misiunea vietii ei.

O LUME DURA

Singura printre razboinici

In Afganistan, unde pericolul de atentate pluteste ca un nor negru, tot timpul se auzeau impuscaturi. Baza militara, spune Diana Soare, se afla langa un poligon de tragere si nu stiai niciodata de unde se aud focurile - din poligon sau din oras... „Avioanele - comandamentul era in apropierea aeroportului din Kabul - aterizau din jumatate in jumatate de ora si zburau atat de jos incat, din reflex, ma faceam mica si-mi puneam mainile in cap de teama sa nu ma loveasca”, isi strange ea umerii.

Au vizitat militarii nostri sate, scoli, inchisori si au impartit ajutoare. „Nu dulciurile ii interesau pe copiii afgani, ci jucariile moi si colorate”, asta a impresionat-o pe Diana Soare la copiii acelui peisaj bicolor, gri si bej, stanci si praf.

Se pozau cu ea

Era singura femeie din trupele romane si una dintre cele trei din tot comandamentul. „Nu-mi era teama”, spune Diana, aveam mai multe iesiri din baza decat multi barbati”. In cele sase luni de misiune printre zeci, poate sute de barbati, ea a devenit un soi de panaceu contra monotoniei, o pata de culoare. Fotografiile cu ea au facut inconjurul lumii, fiind publicate de agentia americana Associated Press.

Militarii - romani, bulgari sau de alte natii - o fotografiau cand se ducea de colo-colo cu treburi prin baza, la scurtele minipetreceri pe care si le permiteau in cate-o seara si unde ea era singura partenera de dans ori cand ieseau la cumparaturi.

Cumparaturile pentru neveste, cand Diana era manechinul pe care probau militarii hainele femeilor lor, erau un fel de promisiune a intoarcerii acasa. Asta era partea frumoasa si usoara a lucrurilor. Mai greu le-a fost, spune Diana, cand au vazut cum isi duc viata afganii: „Casele sunt un fel de pesteri in stancile muntilor, copiii nu au jucarii, nu au grupuri sanitare, in inchisori stau laolalta femei care faceau prostitutie si copii, in scoli stau cate 5-6 intr-o banca, n-au apa la indemana, n-au geamuri la case si iarna e geroasa...”.

O singura data i-a fost teama Dianei, in cele sase luni de misiune in Afganistan: in ultima zi. „Mi-era groaza ca nu cumva, tocmai atunci, sa patim ceva... Trupele spaniole venite in misiune acolo au primit o bomba chiar in ultima zi de sedere si ma gandeam: „Doamne, macar sa ajungem la avion, ca de-acolo suntem ca si scapati”„, isi apasa ea pieptul cu mainile.

DOAMNA IN CIZME DIN CAUCIUC

Padureanca din Independenta, stapana codrilor

In lumea padurarilor din judetul Galati a aparut, prin 1980, o tinerica, facandu-i sa-si increteasca fruntile a uimire ori sa-si incrunte sprancenele a indignare. Dar Jana Caua, tehnician silvic, sefa districtului 4 Independenta - din comuna cu acelasi nume -, le-a castigat respectul: le-a dovedit ca nu a venit la ocolul silvic ca sa-si faca unghiile la umbra vreunui copac si nici sa-si etaleze toaletele. E prietena buna cu cizmele din cauciuc si cu uniforma verde.

Jana are acum 42 de ani, „guverneaza” 1.500 de hectare de padure si e sefa peste cinci padurari. Munca in frig sau pe calduri insuportabile si printre barbati cam butucanosi nu i-a alterat feminitatea si nici vocatia de mama. Ba chiar aceasta din urma s-a rasfrant si asupra meseriei de silvicultor: pentru ea, arborii sunt tot un fel de copii de care ingrijeste.

S-a mutat in oras de dragul copiilor

Ne-am intalnit cu Jana Caua in Galati, uimiti cum o femeie care iubeste atat de mult natura - si mai ales padurea - locuieste la oras. Cu un zambet fin, care nu i-a disparut pe tot parcursul zilei, ne-a lamurit ca s-au mutat din Independenta acum cativa ani, pentru cei doi copii, ca sa le fie scoala mai aproape.

Jana face naveta zilnic catre „santier”, asa ii spun silvicultorii locului la care lucreaza in padure. Ei sunt cei care asigura codrului nemurirea pe care o canta poetii: planteaza puieti in fiecare an, curata uscaturile, taie arborii bolnavi ori ramasi in urma ca dezvoltare, pazesc padurea de hoti, masoara cum si cat creste fiecare copac. Jana Caua, care are in grija 1.500 hectare de padure, isi supravegheaza oamenii, bate condru-n lung si-n lat, pe vreme frumoasa sau prin frig si zloata.

Verifica lucrarile padurarilor, pipaie din mers cate-o nuia de 2 metri al carei varf, peste cativa ani, va gadila norii, masoara diametrul unui plop euramerican ca sa vada daca a crescut bine. Cateodata, se opreste cu mainile in buzunare si matura cu privirea, incet, „santierul”. De zece ani vegheaza padurea comunei Independenta si o parte din aceasta a crescut sub ochii ei.

Sefa peste cinci padurari

De mica a stiut ca vrea sa fie padurar si a trecut cu insistenta peste toate oprelistile pe care bunicul si tatal sau au incercat sa i le scoata in cale. „M-am nascut cu bunic si tata padurar”, isi justifica ea alegerea meseriei, la o cafea calda in casuta din Independenta a ocolului silvic, unde e asa-zisul ei birou. „Niciunul dintre verii mei n-a vrut sa continue traditia familiei, asa ca am hotarat sa dau eu la Liceul Silvic, desi tata insista sa dau la Licelul Economic.”

Dar Jana deja se indragostise de padure din lungile calatorii in care-i insotea pe cei doi. Se smiorcaia mereu pe langa tata si bunic s-o ia cu ei in inima codrului, unde-i placeau cararile pline de frunze ingalbenite, linistea si... Cand bunicul a bagat de seama ca palaria lui sedea prea adesea pe crestetul copilei, a inceput a se tine tare si n-a mai ascultat rugamintile ei, chiar daca i se rupea inima cand acestea erau stropite din belsug cu lacrimi.

In 1980, cand a terminat liceul, Jana s-a angajat brigadier la Pechea si Piscu, localitati in apropiere de Independenta. „E greu ca femeie sa lucrezi printre barbati, mai ales sa le fii sefa. Nu accepta asa usor”, clatina Jana din cap. Trebuie sa te tii tare. „Daca fac un plan, nu-i las sa faca altfel”, ne destainuie ea una dintre metodele prin care s-a impus celor cinci padurari care-i sunt acum in subordine. Cu timpul, barbatii au lasat orgoliile deoparte, mai ales cand s-au lamurit ca femeia asta bate cararile padurii fara ifose. „Si se bucura si ei cand se ridica padurea, cand vad puietii devenind arbori”, isi apara Jana echipa.

DIN NOU ACASA

„Mi se parea ca toti cu mobil urmau sa detoneze o bomba”

Dupa incheierea cu succes a misiunii din Afganistan, la intoarcerea in tara, Diana a simtit pentru prima data ca in Romania este bine, a inteles ce inseamna sa traiesti liber. Primul ei soc a fost vizual. Peisajul. De unde, pana la plecarea in Afganistan, Romania ii paruse cenusie, acum „totul era foarte colorat”.

Dar starea de „veghe” permanenta in care a stat in Afganistan si stresul in care a stat in misiune inca ii tineau atentia incordata. „Mi se parea ca toti care vorbeau la telefon urmau sa detoneze o bomba... Asta era, in Afganistan, una dintre metode... In Romania, peste tot in jurul meu lumea vorbea la mobil si toti imi pareau suspecti”, rade ea acum.

De cand a fost in misiunea asta, colegii de la unitatea militara din Constanta nu inceteaza sa-i laude curajul, iar comandantul unitatii, colonelul Aurel Bandrabur, o lauda de cate ori are ocazia si o ameninta in gluma ca o tunde „zero” daca nu asculta ordinele.

„Am creme si pentru varful nasului”

Spune Diana Soare ca s-ar intoarce oricand in Afganistan cu vreo misiune, numai sa o lase sotul ei... „A zis ca numai daca-l omor mai am sanse sa plec in asa misiuni...” Stie Diana ce stie, caci, dupa 6 luni in care ea a lipsit, sotului ei, Marius, nu-i mai place s-o vada in uniforma militara. Ii vine greu s-o lase si in tara, la un curs organizat de armata, la care Diana isi doreste mult sa participe. „Lasa, mai vorbim despre asta”, isi amana sotul decizia.

Marius, care-a fost scafandru, iar acum este marinar, ar vrea-o mai mult acasa pe Diana, ea incercand sa-si impace setea de adrenalina cu feminitatea. Ar fi vrut sa devina pilot de avion, isi doreste sa sara cu parasuta si sa incerce bungee-jumping, dar in acelasi timp adora sa se imbrace elegant, sa ajute animalele bolnave (in curtea mamei sale a adunat de pe strada mai multi caini si pisici bolnave pe care le-a tratat) si are o pasiune pentru cosmetice demna de o zeita a frumusetii: „Am creme si pentru varful nasului”.

Taramul violentei

Afganistan, poveste fara sfarsit

Pamanturile Afganistanului sunt pustiite de razboaie care dureaza, cu mici intreruperi, de la invazia sovietica din 1979. Nici retragerea trupelor URSS (anii ‘90), care luptasera impotriva mujahedinilor, nu a pus capat violentelor. Din lupta clanurilor locale pentru putere s-a nascut dominatia talibana (fundamentalisti islamici). Regimul acestora - care l-a adapostit pe Osama bin Laden - a fost indepartat de la putere dupa ofensiva americana inceputa in 2001.

Trupele americane si ale aliatilor au gasit in Afganistan o populatie saraca si supusa unui regim draconic de catre liderii religiosi talibani.

Alungati de la putere, acestia continua sa lupte impotriva soldatilor din tarile NATO. Violentele s-au intensificat in cursul anului trecut, considerat cel mai dificil pentru trupele aliate din Afganistan. In randul acestora se gasesc si 800 de militari romani. Soldatii veniti din Romania stau sase luni, dupa care sunt inlocuiti de altii. Din randul lor si-au pierdut viata patru militari.

EA E SEFUL

„Doamna Jana” in actiune

In codru, razoare innoroiate, frunze uscate si frunze negre de tataneasa. Printre palcuri de copaci, suprafete din care se inalta spre cer niste nuieluse - „plop euramerican, pus anul trecut” sau „frasin, plantat in toamna”. Jana stie padurea asta asa cum isi cunoaste un medic pacientii. Se uita la arbori si zice „asta are 4 ani, asta are 12 ani, astia trebuie plantati la doi metri distanta unul de altul, astia la un metru, asta trebuie taiat pentru ca n-a crescut bine, este coplesit de vecini si nu mai are lumina sa-i ajunga din urma...”.

Pe „santier”, vreo 20 de barbati masoara de zor o parcela, altii se odihnesc putin dupa pranz, vreo doi abia au facut un foc mocnit ca sa-si incalzeasca mancarea din gamela. Nea Ghita Moldoveanu, un barbat cu obrazul asprit de vreme si de barba nerasa de cateva zile, isi struneste caii, gata s-o duca „la sosea” pe doamna Jana. Nu-l deranjeaza ca ea e seful. „Io-s obisnuit! Femeia-i sef pentru mine si aici, si acasa. Eu fac banii, iar ea stie doar impartirea, adunarea pentru mine nu stie”, rade cu pofta Moldoveanu, facandu-si de lucru la caruta.

Se bucura si se intristeaza Jana dupa cum e padurea. „La inundatiile din 2005 a fost prapad”, arata ea niste palcuri mari de buruieni. „Din mai pana in decembrie a baltit apa aici, erau plantati puieti de plop alb, au stat cu totul sub apa si s-au sufocat. Si puietii de salcam au murit atunci, toti...” Au pus altii, in alte parti ale districtului. Cu asta se ocupa acum echipa Janei Caua, sunt in campanie de impadurire.

Dupa 25 de ani de munca la padure, Jana Caua incepe sa simta cum oboseala incepe a-i furnica prin oase. Inainte era energica, se ducea pe teren sa-i ia prin surprindere pe subordonati. Acum, zice, au inceput sa-i scartaie incheieturile. Picioarele n-o mai tin ca sa strabata cate 20 de kilometri pe zi, iar saracia pe care a vazut-o in jurul ei - „sunt oameni care-si taie padurile ca sa aiba din ce trai” - a intristat-o atat de mult, incat ii e greu sa mai adune in suflet necazurile lor.

Si a mai aparut o problema. „Ocoalele silvice au inceput sa fie retrocedate, si lumea nu-i mai pastreaza la post pe padurari si silvicultori. Doar manastirile care si-au primit padurile pastreaza personalul silvic”.

Diagnostic

„Un copac e ca un copil”

Daca va fi sa nu mai lucreze in silvicultura, Jana Caua tot va pastra legatura cu padurea prin sotul ei, Stefan, fost padurar care, intre timp, si-a deschis o firma de impaduriri si a facut Facultatea de Silvicultura la Suceava. Si-ar dori Jana, de-acum, sa creasca niste copii. „Mi-am dat seama prea tarziu ca as fi putut sa stau mai mult cu copiii mei, imi reprosez ca nu am facut niciodata temele cu ei”. Are o fata, Andreea, studenta la comunicare si finante in Londra, si un baiat de 11 ani, Ciprian, pasionat de calculatoare si de baschet.

„Am avut grija sa nu le placa padurea. I-am luat cu mine doar in zile ploioase, pe noroaie, pe frig, ca sa nu prinda drag de codru, cum am prins eu”, zambeste Jana cu subinteles. Cele doua mari vocatii ale ei, de mama si de silvicultor, se omogenizeaza in inima ei. Si puii de om, si puietii padurii cresc sub ochii ei si cer ingrijire atent ca sa se dezvolte sanatosi, asa ca, pentru ea, sunt la fel de importanti: „Copiii sunt un dar de la Dumnezeu”, iar „un copac e ca un copil”.

CONSTRUIESTE CAPITALISMUL

Sefa de santier, printre noroaie si barbati

Sa lasi un santier intreg pe mana unei femei le pare, multora, o nu doar o idee neobisnuita, ci aproape nebuneasca. Insa patronul unei firme de constructii din Capitala l-a lasat deoparte pe „nu se cade” si a ales ca sef de santier o tanara de 29 de ani: Viorica Moldoveanu. Ea coordoneaza, pentru ridicarea unui cartier de vile in Pipera, 90 de oameni si, ca sa nu se abrutizeze in mediul acesta total nefeminin, a invatat sa puna pret pe partea frumoasa a meseriei: lipsa monotoniei (sau imprevizibilul).

Biroul ei, intr-o baraca din tabla

La vreo doi kilometri de drumurile asfaltate ale cartierului bucurestean Pipera, intr-o zona in constructie, se arata santierul unde se ridica 21 de vile si un bloc. Dintr-o baraca rece, cu pereti din tabla, ne intampina Viorica Moldoveanu, supla si delicata, cu suvitele blonde prinse sub casca alba de constructor. Baraca e biroul ei de sef de santier. Masa e plina de hartii - acte, planuri, chitante -, iar in loc de fotoliu troneaza un scaun din plastic. Frig aproape ca si afara, doar ca nu bate vantul.

Isi incepe povestea cu un fel de scuza in fata curiozitatii noastre legate de faptul ca o tanara lucreaza in astfel de conditii: „N-a fost chiar optiunea mea”.

Discutii despre meciuri si masini

Pe Viorica a tentat-o mai intai psihologia, o pasiune care isi pastreaza si acum locul in inima ei, s-a gandit apoi ca ar putea sa urmeze cariera mamei sale, cadru didactic. Pana la urma, atrasa de matematica precum ursul de miere, a ales Facultatea de Constructii Civile, Industriale si Agricole: „Ca sa las ceva in urma”.

Inca de studenta s-a obisnuit in compania baietilor. „Eram inconjurata aproape numai de baieti, discutam despre meciuri si masini. Nu prea aveam puncte comune cu fetele...”, se amuza Viorica.

A terminat facultatea si a decis sa dea la master tot in domeniu, numai ca, zice ea, simtea ca-i lipseste ceva. S-a dus la un interviu, in urma unui anunt dintr-un ziar, si a fost angajata pe un post de coordonare intr-un santier. In opt luni cat a supravegheat finisarea celor doua vile care i s-au dat in grija, pentru perioada de proba, a invatat multe despre ateliere, betoane, circuitul actelor si multe altele. In anul urmator, in 2002, a fost numita sefa de santier si de atunci nici ca s-a mai ocupat de altceva. „Mi s-a oferit foarte mult credit, am simtit ce raspundere mare am si m-am straduit sa nu dezamagesc”, isi marturiseste ea trairile de atunci.

Pe santierul din Pipera e pauza de masa. Miroase a ciorba, a ceapa si a muraturi. Sefa de santier isi priveste echipa si spune, fara pic de ipocrizie: „Oamenilor cu care am lucrat le datorez ceea ce am realizat”.

La carat mortar si nisip

Muncitorii, la randul lor, o apreciaza pe Viorica Moldoveanu. Pentru ca nu sta la caldurica in birou cand afara e frig, nu e infumurata si nu abuzeaza de functie. Si pentru ca-i asculta cand au vreo problema si-i ajuta s-o rezolve. „Daca ai aplecare catre nevoile lor, daca stii sa le apreciezi forta si capacitatea de munca, nu pici in dizgratie. Poti sa fii un sef despot si sa nu ai niciun rezultat. Dar daca nu-ti dai aere de sef si lucrezi in echipa, te respecta”. Si mai e atenta Viorica la un lucru: fiecaruia ii da sa faca ceea ce stie mai bine, asa incat oamenii lucreaza cu placere si fac treaba buna.

Daca te uiti la mainile ei fine, nu-ti vine a crede ca aceasta femeie a carat mortar sau nisip. Dar chiar a facut-o. Ba chiar a indoit si sarme si fier forjat, ca sa vada cat dureaza si sa nu ceara muncitorilor o norma imposibil de realizat.

Riscuri

Nu lucreaza acasa cu muncitori din firma

Raspunderea pentru muncitori a tinut-o adesea pe Viorica Moldoveanu in tensiune. „asta e punctul cel mai greu din meseria mea: incordarea. Mai ales la inceput mi-a fost greu. Aveam oameni pe schele si pe deasupra lor treceau macaralele cu sarcini foarte mari; mi-era asa de teama sa nu se intample vreo nenorocire, ma consumam atat de mult incat seara eram molesita toata, stoarsa de energie...” Si mai e ceva care o face respectata pe Viorica. Nu ia acasa de pe santier niciun cui.

„Asta strica toata treaba. Daca seful ia, iau si muncitorii si unde se ajunge? Nici acasa nu folosim muncitori de la firme, nici de la asta, nici de la firma de constructii la care lucreaza ca inginer sotul meu. Daca-i platesti putin, zic ca esti zgarcit, daca-i platesti bine, zic ca esti fraier. Mai bine nu”, zambeste ea. „Am pastrat bonurile fiscale pentru fiecare cui pe care l-am folosit, ca sa nu aiba nimeni nimic de zis”.

Viata de santier

A refuzat munca de birou

Dupa ce termina cu munca pe santier, Vioricai ii place adesea sa se plimbe, mersul pe jos este una dintre placerile ei. Acasa, seara, si-ar dori sa joace sah, o alta mare pasiune a ei, in afara de psihologie. „Jucam sah cu sora mea, cand locuiam impreuna, dar acum duc lipsa acuta de partener, sotul meu nu prea e receptiv”, se amuza ea. Il asteapta pe nepotelul ei sa creasca, sa-l poata invata. In lipsa de partener pentru o partida de sah, Viorica se multumeste sa-si umple serile cu un film sau se delecteaza citind. E multumita de viata pe care-o are.

Deocamdata, nu se gandeste sa paraseasca santierele. I s-a propus sa se mute la alt departament, cu munca de birou, dar a refuzat. „Nu ma saturasem de munca pe santier”, zice ea si-si incepe pledoaria: „Munca pe santier este imprevizibila: alte echipe de la firmele din subantepriza, alte etape de constructie, alte probleme... Nicio zi nu seamana cu alta”.