Sunt o grămadă de momente în viață când îți vine să-L bruftuluiești pe Dumnezeu, să-L bombăni, să-I ceri socoteală pentru toate necazurile și belelele care se abat peste tine. Știți starea. Ți se pare că te-a uitat, că nu-i pasă de tine, că ți-a întors spatele. Și simți cum ți se clatină credința, cum amenință să se surpe. Răspunsurile la asemenea clipe de disperare există în fragmentul de Evanghelie, care se citește duminica aceasta, despre Femeia cananeancă, soră bună cu Iov.

Iisus trece Iordanul din Galileea în ținutul Tirului și al Sidonului, locuit de oameni pe care iudeii îi considerau păgâni, deoarece se închinau la idoli. În calea alaiului ce îl însoțea în mod obișnuit pe Mântuitor se ivește o femeie care îi strigă: „Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David, fiica mea este rău chinuită de diavol”. Iisus, însă, nu o învrednicește cu nici un cuvânt.

El, care nu lăsa nici o cerere de milostenie neîmplinită, care răspundea tuturor provocărilor fariseilor, care până și Satanei îi dăduse replica, atunci când Îl ispitise în deșert, acum tace. În fața unei mame disperate că își știe copila în ghearele diavolului, a unei femei care, după cum i se adresase, îl recunoscuse ca Dumnezeu, Mântuitorul lumii tace.

Și cât de sfâșietor trebuie să se fi rugat cananeanca, cât trebuie să fi insistat, dacă ucenicii, exasperați, intervin pe lângă Iisus: „Dă-i drumul, că strigă în urma noastră!” Răspunsul pe care Acesta catadicsește în fine să-l pronunțe, cade ca o secure, tăios și rece: „Nu sunt trimis decât numai către oile cele pierdute ale casei lui Israel”.

Cum zice N. Steinhardt, curat „declinare de competență”. Mergeți la alt ghișeu!

Dar femeia insistă: „Doamne, ajută-mă!” Mântuitorul își duce aparenta cruzime mai departe: „Nu este bine să iei pâinea fiilor și s-o arunci câinilor”. O mai face și cățea!

Cu cât Iisus își sporește dovezile de indiferență răutăcioasă, cu atât cananeanca se ține mai tare și nu cedează. Dimpotrivă, în loc să deznădăjduiască, să se isterizeze ori să blesteme, femeia, parcă ambiționată de comportamentul interlocutorului, îi dă o replică strălucitoare: „Adevărat, Doamne, însă și câinii mănâncă din firimiturile ce cad de la masa stăpânilor”.

Abia acum, în fața acestei bijuterii de istețime și smerenie, Iisus se înmoaie, „se schimbă la față”, revine la chipul lui obișnuit: „O, femeie, mare este credința ta, fie cum voiești”. „Examenul” luase sfârșit, iar femeia îl trecuse cu brio. Nimănui altcuiva, Iisus nu i-a mai adresat asemenea vorbe de vădită admirație. Acest „O”, prin care i se adresează cananeencei este unic în cuprinsul celor patru Evanghelii. Ca și izbăvitorul „Fie cum voiești!”. Altora le spune „Fie ție după credința ta”, sau „Credința ta te-a mântuit”. Nimănui însă „Fie cum voiești”. Dumnezeu nu l-a creat pe Om ca pe un sclav, ci ca pe unul de o seamă cu El, lăsându-o libertatea de a decide. Iar voia liberă l-a împins pe Adam să nesocotească porunca lui Dumnezeu. Fusese un risc divin asumat.

Femeia cananeancă, dimpotrivă, știe una și bună: L-a apucat pe Dumnezeu de poale și nu-I mai dă drumul de ar fi să se năruie lumea. Acest „Fie cum voiești” reprezintă cel mai onorant dar din partea Creatorului: restabilirea încrederii în Creația Sa.

Mai este nevoie să spunem că „S-a tămăduit fiica ei în ceasul acela”?