Pe Croazetă o duce cel mai bine un cineast britanic. Existența lui liniştită ar putea fi însă tulburată de doi rivali: unul iranian, celălalt mexican.
“Tournée”, de Mathieu Amalric: Reprezintă nu doar vehiculul unui star, este vehiculul unui star care vrea să dea bine şi nimic mai mult de atât. Ideea principală a peliculei e că o trupă de strip-tease poate deveni o fortăreață a libertății de exprimare şi de creație, iar personajul lui Amalric porneşte de la anti-erou şi evoluează către erou pe bune. “Tournée” n-are stofă de Palme d’Or.
“Chongqing Blues”, de Wang Xiaoshuai: Şansele sale la Palme d’Or sunt egale cu acelea ale peliculei lui Im Sangsoo, adică slabe. Bazat pe o poveste adevărată, incluzând o mulțime de figuranți şi filmat într-un oraş supranumit “capitala ceții”, lungmetrajul chinezesc urmăreşte călătoria unui căpitan de vapor, Lin, către un oraş în care a locuit. Miza este înțelegerea destinului tragic al fiului său.
“The Housemaid”, de Im Sangsoo: Drama sud-coreeană începe abrupt si se încheie la fel. Între cele două capete - poezie, erotism, comploturi şi o lecție despre culpă. Doar că regizorul dă chix cu un final de care şi un film de categoria B s-ar fi jenat puțin. Dacă s-ar da premii pentru imagine şi pentru decor, le-ar lua pe amândouă, însa până la un Palme d'Or e cale lungă.
“Another Year”, de Mike Leigh: Divizat în patru acte, intimist, despre dinamica delicată a unui grup de prieteni ajunşi la vârsta a treia, cu un ton dulce-amar, lungmetrajul cineastului britanic este deocamdată candidatul cu cele mai mari şanse la Palme d’Or. Mai mult, Leigh deține deja acest trofeu – l-a obținut în 1996 pentru “Secrets & Lies”.
“Un homme qui crie”, de Mahamat-Saleh Haroun: Prea “simpluț” pentru Croazetă. E destulă dramă în realizarea acestui lungmetraj din Ciad, dar prea puțină se regăseşte pe peliculă. Tot poveste despre “oameni obişnuiți”, dar cu un ritm narativ care şchioapătă şi o regie indecisă. Noroc că îl salvează cântecul unei fete de 17 ani...
“La princesse de Montpensier”, de Bertrand Tavernier: Cineastul n-a mai fost de ceva vreme la Cannes şi acum, când participă în Competiție, înțelegi că absențele sale erau motivate. A făcut o poveste de dragoste, dar cumva acțiunea nu trece de soap opera şi de toate artificiile narative ieftine ale acesteia. Şanse zero la Palme d’Or.
“Outrage”, de Takeshi Kitano: Se moare pe capete şi foarte inventiv. Are coregrafie de bătăi, umor cât de sec se poate, împuşcături, mult testosteron şi intriga merge pe repede înainte. Regizorul nu s-a mai ocupat de yakuza din 2000, dar, vorba lui, s-a întors pentru că găsise noi metode de a “orchestra violența şi crimele”. Însă “mafioții” au luat premiu anul trecut, ceea ce diluează şansele lui Kitano.
“Biutiful”, de Alejandro González Inárritu: S-a plâns pe rupte la proiecție, însă, la ieşirea din sală, unii l-au decretat cel mai prost film al lui Alejandro Gonzalez Inarritu. Filmul e o dramă pur-sânge în care Javier Bardem, tată singur a doi copii şi bolnav de cancer în stadiu terminal, e lovit de destin cu o perseverență greu de egalat. Bardem face față atât de bine, încât a ajuns deocamdată primul în rând la un trofeu de interpretare. Nu la fel stă şi întregul, sabotat de mizerabilismul ostentativ; un Palme d'Or e puțin probabil, un alt premiu da.
“Copie conforme”, de Abbas Kiarostami: Primul lungmetraj pentru care cineastul iranian şi-a părăsit limba maternă şi patria şi totodată debutul în film al baritonului britanic William Shimell. Însă adevăratul star din “Copie conforme” este Juliette Binoche, care face unul din cele mai bune roluri din carieră; actualmente, nu are vreo rivală la premiul pentru interpretare feminină.
Mai multe informaţii despre Festivalul de Film de la Cannes aflaţi pe cinemas.ro şi din secţiunea Cannes 2010.