Violența spațiului public a devenit ceva banal, ea nu mai scandalizează, relativizează răul, negrul devine alb. Violența e cerută, așteptată, lipsa ei instalează sevrajul.
Camuflată forțat de libertatea de expresie, violența pare un fond al tuturor acțiunilor/declarațiilor din spațiul public. Cei care au desăvârșit acest limbaj/comportament sunt politicienii și media. Alegerile pentru Cotroceni au aprins focurile pe scena politică care arată precum o arenă în care gladiatorii se sfârtecă între ei, iar mulțimea e în delir. Urlând, spectatorii (telespectatorii) sunt mereu cu degetul mare în jos cerând violență, exhibiționism și cât mai mult sânge.
Dependența de violență a adus cu ea și ipocrizia, nevoia de victimizare, iluzia că întotdeauna înspre cealaltă tabără poți arată ca spre țapul ispășitor al tuturor relelor, iar jertfirea acestuia în piața publică ar putea reconcilia comunitatea, ar liniști spiritele, terapie prin violență. Țapul ispășitor arătat mulțimii care îl poate linșa, scuipa, lovi, în vreme ce proiectele de țară, politicile publice aducătoare de beneficii sunt uitate, despre acestea se vorbește doar în campaniile electorale atunci când se cerșesc voturi. Incapacitatea partidelor de dreapta de a oferi un proiect de țară, de a se uni au lăsat loc liber PSD să captureze statul, și asta nu se întâmplă doar de acum. Lipsa de viziune a dreptei au dovedit-o încă din 2011 când asistau neputincioși la unirea PNL cu PSD și a sateliților lor.
În lipsa proiectelor, a exercitării opoziției reale, partidelor de dreapta recurg tot la violență. Atât PSD și aliații săi, cât și partidele de dreapta folosesc același arme. Diferența dintre cele două blocuri este că, în vreme ce PSD ține hățurile în mână îndreptându-și violența către cei aflați pe cealaltă baricadă, partidele de dreapta se decimează între ele. În tot haosul creat pe dreapta te întrebi care ar fi sensul acestor lupte fratricide. Cui folosește? Există întotdeauna loc pentru ridicol și penibil pe scena politică astfel că e deplasat să spui că, spre exemplu, zilele acestea ridicolul politic a fost atins. Este întotdeauna loc pentru mai mult și mai mult.
Războiul epistolar dintre MRU și Elena Udrea nu poate fi ignorat. Violența cu care MRU s-a dezlănțuit e doar o găselniță de ”markting” politic menită să îl scoată pe liderul FC din uitarea electoratului și să se prezinte viitorilor aliați precum o politician capabil să sară la gâtul altui politician, evident că doar registrul violent este acceptat. Felul în care o face îi accentuează și mai tare inadecvarea politică care îl caracterizează. Dacă urmărești fluxul comentariilor celor care au fost martori acestui război al scrisorelelor observi că politicianul este taxat. Pentru cine cunoaște cât de cât zona de dreapta știe că MRU nu negociază, acesta doar constrâns de fapte pe care nu le mai poate controla ia decizii, proaste de cele mai multe ori. Prea multele canale pe care le deschide au fost întotdeauna o problemă pentru MRU, fapt care se vede în incoerența politică care îl caracterizează încă din toamna lui 2012, deși se poate merge și mai mult în trecut.
Războiul epistolar pe care acesta l-a declanșat îi aduce doar deservicii. Câștigul e pe moment, însă declanșarea lui va antrena alte și alte fapte și evenimente ce nu pot fi controlate de acesta. Percepția publică nu e de neglijat, iar aceasta se schimbă. Ar fi trebuit să se limiteze la prima scrisorică. Felul în care insistă e deplasat și amintește de Dottore al cărui proiect politic, îl lipsa unuia onorabil, este doar ”Jos Băsescu”. Evident, în acest moment, războiul a fost declanșat pentru că MRU pare a avea spatele asigurat de PDL și PNL. Realitatea politică este atât de volatilă și violentă, încât nimic din ceea ce vedem acum nu va mai sta în picioare la sfârșitul verii. Excesul de zel în a insista pe această pistă greșită s-ar putea să îl coste. Violența cu care o face dă impresia că ar dori să o execute pe EU. Ar fi o naivitate să credem că aceasta va părăsi scena politică pentru că i-o cere MRU. Realitatea ne dovedește că doar condamnările și încarcerările îi scot cu duba pe politicieni de pe scena politică. Dar chiar nici aceasta nu e o ieșire definitivă. Vom mai avea parte de Adrian Năstase, de Relu Fenechiu sau Becali când vor ieși de la răcoare.
Tot în regimul violenței politice sunt și problemele pe care le are PMP. Ele nu au fost declanșate de epistolele lui MRU, ci de graba cu care Elena Udrea a preluat PMP înaintea europarlamentarelor, a felului în care a gestionat relația ei cu intelectualii din partid, nemulțumirile legate de liste, câștigătorii și perdanții europarlamentarelor, de felul violent în care intelectualii părăsesc acest partid. Ar fi corect să spunem că toate aceste evenimente sunt dovada unui eșec de a gestiona un partid. În acest punct se aseamănă cu MRU. Cei doi, și în general politicienii, fac aceeași greșeală. Au impresia că pot controla lucrurile, că nu este important cine pleacă, ci doar cine vine în partid. Resursa umană este motorul unui partid politic. Politicienii nu au înțeles că s-a schimbat paradigma, că felul în care simplul membru de partid se raportează la organizație s-a schimbat, acesta pleacă dacă partidul trădează și nu îl reprezintă, rămân idioții utili, oportuniștii și clienții politici. Din păcate, partidele politice sunt folosite doar ca vehicule în traficul de influență politică, în fond tot o formă de violență deoarece cu ajutorul acestora și al media se reglează raporturile de putere. Deși păreau gata fuzionați, nici relația dintre PNL și PDL nu pare strălucită. Problema numelui, schimbarea lui Crin din cel prietenos cu pedeliștii în cel care ar dori să aibă ultimul cuvânt și sfidează strigând că nu a fost nicio lovitură de stat, știind că așa îi provoacă pe democrat-liberali.
Nu ar trebui să excludem nici înțelegerile subterane cu PSD, în ciuda aruncării liberalilor de la ciolan și a aparentei relații proaste cu PDL sau cu oricine altcineva de pe dreapta. Dacă ar fi să fim exigenți în ceea ce privește anti-PSD-ismul dreptei am putea spune că e destul de subțire. De altfel, dreapta critică PSD și derapajele puterii abia după ce jurnaliștii se dau de ceasul morții trăgând semnale de alarmă în ceea ce privește abuzurile Puterii.
Toxicitatea de care vorbește MRU în legătură cu EU e valabilă pentru fiecare politician, fie de pe dreapta sau stânga, care perpetuează acest mod de a face politică și pe care, la rândul său, și l-a asumat doar pentru a fi primit la masa celor din PDL sau PNL, nu contează la cine pentru că, ne spune politicianul Falcă, citez, ”nu contează prin ce partid intră, important este să vină, că tot acolo ajunge”. Acest enunț de fapt ar putea fi numit principiul traseismului în politică. Așadar, acest mod de a face politică violent, revanșard, imoral/amoral învelit în staniolul kitsch al traseismului politic e unul fariseic. Nu poți pretinde aur, aruncând cu noroi.
Recomandările noastre
