INTERVIU. Celebra actriţă, trecută de curând în spatele camerei, spune că, pe durata filmărilor în Transilvania, a fost intimidată în faţa actorilor români.
Prima încercare în regie a actriţei Fanny Ardant, „Cenuşă şi sânge”, filmată lângă Sfântu Gheorghe şi prezentată, vineri, la Cannes, a avut parte de cronici dure. Subliniind repetitiv admiraţia pentru talentul ei de actriţă, publicaţiile franceze, şi nu numai, o îndeamnă politicos să nu repete experienţa. Fanny Ardant este, însă, extrem de luminoasă la interviu şi pare că ori n-a deschis ziarele, ori toate astea chiar nu contează. Când vorbeşte despre România gesticulează larg şi zâmbeşte.
„Am făcut o pasiune pentru Transilvania”, spune, amintindu-şi de dimineţile în care alerga la trenul de 8.00 sau cele în care stătea la taclale cu Olga Tudorache. În povestea ei despre o femeie (Ronit Elkabetz) care se întoarce în locul de unde plecase cu mult timp în urmă şi care se trezeşte în mijlocul a două familii rivale, apar şi Ion Besoiu, Răzvan Vasilescu, Tudor Aaron Istodor, Mădălina Constatin. Ardant mărturiseşte, în exclusivitate pentru EVZ, că prima întâlnire cu ei a intimidat-o. EVZ: Are vreo legătură „Cenuşă şi sânge” cu o istorie din trecutul dvs., din familia dvs.? Care a fost punctul de plecare? Fanny Ardant: Dacă mă gândesc acum, la rece, cred că punctul de plecare a fost dragostea mea pentru tragedia greacă. Îl voiam ca pe un fel de omagiu pentru acest gen. Totodată, am citit un mic document albanez, numit „Canon”, un fel de cod civil în care orice act uman e trecut şi „reglementat”. Şi în Franţa există acelaşi tip de carte care-ţi spune că n-ai voie să fumezi, n-ai voie să scuipi pe stradă, n-ai voie să ţipi pe stradă după ora 22.00... Bun. În cartea aceea din Albania e scris totul. Pornind de la ea, mi-am imaginat acţiunea într-o ţară nedefinită, într-un timp nedefinit. Nu poţi înţelege totul în film, nu poţi înţelege toate relaţiile dintre personaje, e ca şi cum ai veni în vacanţă într-o ţară cu totul străină ţie, într-o familie pe care nu o cunoşti, şi încerci să înţelegi ameninţarea care pluteşte în sânul ei. Nu e o istorie cu totul raţională, mi-ar fi plăcut să fie aşa, însă când am scris scenariul, aveam în minte imaginile, nu dialogul. Voiam să fie un fel de canto d´amore pentru pământ. Pământ pentru care eşti pregătit să ucizi. E un film arhaic, plin de ritualuri, stilizat. Unul în care firul care leagă totul e violenţa. Dar nu acel tip de violenţă în care scoţi un cuţit sau o armă şi ataci pe cineva, ci aceea dinlăuntrul tău, latentă. Nu voiam să fiu optimistă, prefer filmele întunecate.
Povestea se petrece în România, dar ar putea fi plasată oriunde în sudul mediteranean... M-am gândit la Sicilia şi la Italia de Nord, unde oamenii sunt încă îmbrăcaţi ca în trecut. Mi-ar fi plăcut să-l filmez în Albania, dar pentru că nu există acolo nici o structură cinematografică, am renunţat. Putea fi turnat şi în nordul Greciei – citisem un eseu de Ismail Kadare, care spunea că nimic nu s-a schimbat în esenţă, în această parte de lume, de la Eschil încoace. Pentru că aveam la dispoziţie un buget foarte mic, voiam să stilizez totul, ca să nu mă pierd în detalii care mi-ar fi cheltuit banii. Casele trebuiau să fie la fel de vii ca fiinţele umane, pietrele şi faţadele lor să poarte urmele timpului, la fel cum oamenii au riduri, cicatrici. Cum am stilizat totul, se putea petrece oriunde.
Peisajele sunt extraordinare. E motivul pentru care aţi ales să filmaţi în România? Ah, Transilvania. Acolo nimic nu s-a schimbat din secolul 19. Nu vorbesc de Bucureşti şi de oraşe. Ci de zona agricolă. În Transilvania încă există căruţe cu cai, oamenii fac fân cu grebla şi furca. Am făcut o pasiune pentru Transilvania, pentru frumuseţea şi dulceaţa liniilor... Nu-mi plăcea când mi se amintea tot timpul de Dracula. Bine, Dracula e simpatic, dar Transilvania e cu totul altă poveste! Acolo am găsit râul perfect, casa perfectă. Toată lumea mă avertiza „Dacă filmezi toamna, va ninge acolo, va fi frig”. Şi în şapte săptămâni am avut doar o zi de ploaie! Miraculos. Aveam nevoie de un tren din acelea vechi, care să facă zgomotul acela specific, şi tot acolo l-am găsit. Îmi amintesc că plecam cu trenul de acolo, cu toată echipa, dat fiind bugetul. Şi pentru că singurul tren era la 8.00 dimineaţa, dacă-l pierdeam, acolo rămâneam, de aceea îi zoream tot timpul pe actori. Ca actriţă, n-o să mai întârzii niciodată!
Cum a fost prima dvs. dimineaţă ca regizor şi nu actriţă? Rolul dvs. era de-acum cu totul altul. Îmi amintesc că m-am trezit dis-dimineaţă şi mă gândeam la prima scenă. Era secvenţa în care tânărul fumează o ţigară cu fata, lângă râu. M-am trezit înaintea tuturor, aveam emoţii. Deodată, m-am uitat spre drum şi soseau camioanele. Începeau să vină oamenii, se improviza cantina, se umplea setul. Îmi bătea inima foarte puternic şi mi-am spus. „Gata. Am pornit”. Şi mi-am promis să nu-mi fac gânduri negre, să nu-mi imaginez că asta sau asta nu va merge, pentru că nu va fi bine. Seara, citeam o poveste romantică care se petrecea în Viena, unde oamenii dansau vals... Dacă încep cu autocritica, n-o să termin niciodată filmul ăsta, îmi spuneam. Mi-aduc aminte că de fiecare dată când cineva venea alergând peste câmp, mi se strângea inima. Mă aşteptam să-mi spună „S-a terminat, nu mai sunt bani!”. Dar nu s-a întâmplat.
De cât timp plănuiaţi să treceţi de partea cealaltă, la regie? Scenariul l-am scris acum doi ani, era foarte dificil la început, pentru că toată lumea era sceptică. Noroc că statul francez, prin CNC, mi-a dat suficienţi bani cât să încep. Pe Claude Berri, care din nefericire s-a stins, l-am rugat atunci să-mi citească scenariul să vezi dacă face vreun ban. La două zile după aceea, m-a sunat. „Câţi bani îţi trebuie?”. Graţie lui, graţie avansului din Franţa, şi a celui din România, din partea CNC, l-am putut face. Faptul că l-am putut face a fost sfârşitul acestui cerc. Wooow! e tot ce pot să spun.
V-aţi ales, în România, câţiva actori foarte buni... În primul rând, România e o ţară francofonă, şi toţi actorii vorbesc franceza mai bine decât vorbesc eu engleza, cu un accent fantastic. Aveam nevoie de asta. Am găsit nişte actori extraordinari, formaţi în teatru în primul rând.
Olga Tudorache... Olga Tudorache! E un fel de Jeanne Moreau a României! Toţi actorii au fost impecabili. Mă intimidau puţin la început, din cauza asta. Îmi amintesc cum îmi vorbea Olga, cu vocea ei severă: „De ce îmi ceri să fac asta, dacă nu ştii de ce? Nu ştii, dar totuşi mi-o ceri?” (râde).
EXPERIENŢĂ
„Când era fericit, Antonioni avea lacrimi în ochi...”
Aţi lucrat cu foarte mulţi regizori, de la Antonioni, la Zefirelli şi Claude Berri. Cine v-a inspirat, ca mod de lucru, când aţi trecut în spatele camerei? Toţi regizorii cu care am lucrat nu-mi vorbeau decât foarte puţin pe platou. Îmi lăsau libertate. Să fii dirijat de cineva care are încredere în tine, care se uită în ochii tăi şi vede că ai înţeles te ajută mult mai tare decât atunci când se ţipă la tine, şi eşti admonestat la fiecare pas. La finalul scenei, nu te simţi în largul tău. Antonioni era foarte precis. Chiar şi la ultimele filme, când nu se mai simţea bine deloc. La o scenă, stăteam pe o canapea şi-l întrebam dacă e bine. Îmi făcea semne din cap să mă dau mai încolo, mai încolo. Cum nu stăteam bine, a venit la mine, şi cu mâna lui de fier, m-a împins zece centimetri. Atât. Voia ca totul să fie la milimetru. Dar când Antonioni era fericit, avea lacrimi în ochi. Şi simţeai că s-a întâmplat ceva extraordinar. Zefirelli, în „Callas Forever”, mi-a sărutat mâna şi mi-a spus „Mulţumesc”. Nimic nu poate înlocui asta. Eu am avut emoţii la prima întâlnire cu actorii din filmul meu. Cred că am fost destul de timidă la început şi nu mă întreceam în a da indicaţii. Însă am avut încredere în ei, şi asta vine din felul în care am fost modelată de cei cu care am lucrat la actriţă. Se spune că un copil bătut va bate şi el la rândul lui, dar eu am fost foarte răsfăţată.
Un al doilea film? De ce va depinde? Ce va fi, va fi. Am remarcat că plăcerea mea de a juca a rămas intactă, fiindcă atunci când eram în spatele camerei de filmat îmi doream să fiu în faţa ei. M-am gândit la început chiar să am un rol în el şi producătorul Paolo Branco mi-a spus „E o nebunie, nu le vei putea face pe amândouă!”. Şi nu le-am făcut.
Pentru mai multe informaţii despre festival, accesaţi categoria "EVZ la Cannes" CORESPONDENŢĂ DIN CANNES CITIŢI ŞI:
Recomandările noastre
