Exemplul cel mai evident este încercarea de a elimina religia, considerată plină de superstiții și neadecvată vremurilor noastre. Evident, adepții spiritualității nu sunt de acord și opun rezistență, reproșând alte neajunsuri mult mai grave în lipsa ei etc.

Pentru aceste demersuri nu militează însă religia (spiritualitatea), filosofia ori știința, ci oamenii care cred prea mult în ele. Aceștia le transformă în ideologii cărora li se aservesc total, de bună voie. Prin transformarea omului din cineva în ceva nu știința, religia, filosofia lucrează în el spre folosul lui, ci el le servește necondiționat, uneori chiar cu agresivitate împotriva altora.

Problema acestor oameni agresivi, lipsiși de respect pentru alții, este una de identificare. Ei se identifică cu abilitățile lor mentale, nu cu sufletul, cu inima, cu întregul. Ei nu mai sunt oameni sensibili, atenți, non-agresivi, interesați sincer de adevăr și împlinire, precum micul print, ci profesioniștii capabili să treacă peste orice pentru a scoate în evidență importanța lor etc.

Știința, filosofia, o parte a spiritualității, cea nerevelată, sunt produse culturale, create de omenire în milenii, inofensive în sine, dar de foarte mare ajutor celor care le privesc cu atenție și încearcă să le înțeleagă adevăratul rost. Ele pleacă din nevoile noastre reale și profunde de a ne împlini viața și chiar reușesc să aducă fiecare contribuții importante, specifice și de neînlocuit. Toate vin de la persoane care nu și-au trădat umanitatea, care le-au practicat cu onestitate. Să menționăm foarte pe scurt câteva dintre ele, cu atenția orientată spre contribuțiile la înțelegerea de sine și la ameliorarea vieții.

Știința ne arată astăzi că omul este un sistem hyperinteligent, ce integrează trei tipuri de programare, genetică, culturală și personală. Gestionarea propriei persoane, a participării ei se face prin intermediul programelor dobândite sau dezvoltate personal. Ameliorarea lor se poate face numai prin raportare conștientă la conceptele care stau la baza construirii propriei realități. Spre exemplu ameliorând ceea ce înțelegem prin iubire ne vom apropia tot mai mult de trăirea unei iubiri autentice. Tot ea ne arată și cele trei nevoi psihologice de bază, de autonomie, competență și integrare, din care s-au născut apoi spre a le rezolva știința, filosofia și spiritualitatea.

Filosofia ne propune raportarea conștientă și înțeleaptă la viață. Sar peste etape și încep cu Kant, cu a sa cerință imperioasă de a trata semenii ca scopuri în sine, niciodată ca mijloace. Cum ar fi lumea dacă i s-ar urma sfatul? Hegel ne spune că evoluția noastră ca spirit e un fenomen ce trebuie gestionat continuu, din interior. Heidegger ne arată cum să trăim autentic propria viață, gestionând fenomenul ei, cum să transformăm timpul în ființă. Noica clarifică magistral condiția omului, între general și particular, prin determinații. Acestea trei sunt de fapt știința, spiritualitatea și filosofia de viață adoptată. Așa vedem cum apar și bolile spiritului, prin parțialitate.

Spiritualitatea autentică este instrumentul individualizării, al ieșirii din programarea culturală și trăirea asumată a vieții. Ea cere în primul rând trecerea dincolo de minte, adică detașarea de ea și de atașamente, claritate și iubire. Cum poți obține claritate fără cuvinte? Cum știi ce e omul, iubirea etc fără o definiții  revelate, de dincolo de timp și spațiu? Ea oferă nu doar clarificări conceptuale, ci și modele concrete de viață de pe poziția sufletului, mai presus de minte și de construcțiile ei temporare.

E ușor de văzut că în esența lor pur umană acestea se susțin reciproc, nu se resping. Cădem într-o boală a spiritului ori de câte ori neglijăm pe una dintre ele ori încercăm să o facem mai mare peste celelalte. E foarte greu de ținut o astfel de cale de mijloc. Adepții ei sunt priviți ca dușmani de către cei ce iubesc mai mult propriile domenii de activitate decât omul și adevărul întreg. Dar pentru a ne împlini și trăi cu bucurie viața nu e suficient să satisfacem o nevoie psihologică de bază, ci toate trei. Agresivitatea, tendința de control a altora se nasc din neîmplinirea reală de sine. O altă luptă se dă de către astfel de persoane, în turmă în numele și pentru victoria unei părți în fața întregului, în locul celei cu adevărat necesare de cunoaștere și împlinire de sine. Omul integrat, împlinit, respectă pe alții și creația lor, le valorifică contribuțiile, nu caută să le impună viziunea sa. El rămâne cineva, nu se auto-reduce la ceva.

Cred că răspunsul e evident acum. Nu doar că nu există un conflict între ele, ci, cu bune intenții, se poate descoperi chiar o adevărată sinergie a lor spre împlinirea omului.