Există cărți periculoase

Există cărți periculoase

Ştiu cel puțin o universitate americană, dintre cele mai prestigioase, care a luat, discret, măsura de a preda gînditori precum Nietzsche sau Cioran numai în semestrul de primăvară, pentru că există riscul ca ideile lor, prizate de un spirit tînăr în plină toamnă, să crească probabilitatea unui suicid. Întîlnirea cu “Genealogia moralei” sau cu “Tratatul de descompunere” într-un anotimp bacovian ar putea împinge un tînăr cu înclinații depresive spre gesturi tragice.

 Mi-am adus aminte de alungarea în primăvară a lui Nietzsche şi Cioran citind o sinteză jurnalistică de demult, intitulată „Cele mai nocive cărți din cultura românească”. Mă interesează, recunosc, subiectul cărților care pot face rău.

De foarte mic, am fost învățat să respect cărțile. Aşa că, acum, mi-e greu să cred că aceste file de hîrtie, legate între ele astfel încît să fie accesibile numai prin răsfoire (o palpare cu buricul degetului arătător de o senzualitate inegalabilă, unde mai pui că, înainte de a atinge colțul paginii, unii umezesc între buze vîrful degetului!), sînt periculoase. Fireşte, periculoase ar putea fi ideile din ele; aura care înconjoară fiecare carte în parte ar putea fi otrăvitoare sau benefică, usucă sufletul şi închide gîndul sau dimpotrivă, înaripează şi deschide. Există părerea că nu există cărți periculoase în sine, ci lecturi care fac cărțile periculoase. Cu alte cuvinte, autorul nu comite nimic periculos scriind o carte. Hitler, de pildă, este pur şi simplu inept ca autor. A devenit un monstru făcînd politică şi război şi nu scriind cărți. Aşa că “Mein Kampf” este astăzi de două ori de necitit - o dată din cauza tîmpeniilor pe care le cuprinde, dar, mai ales, pentru că ne aminteşte de una dintre cele mai tragice prăbuşiri ale umanității. Şi totuşi, “Mein Kempf” continuă să se tipărească şi să se vîndă – cel mai recent, în Franța. “Mein Kampf”, aşadar, este periculoasă mai ales prin ceea ce ne aminteşte. Cartea, aşadar, poate fi periculoasă pentru că semnifică ceva şi nu pentru că este ceva. Păstrînd proporțiile, aşa stau lucrurile şi cu literatura ideologizată din anii comunismului. Autorii aceia şi cărțile acelea sînt nocive pentru că sînt legate de un anumit timp, pentru că s-au relaționat cu istoria într-un fel pervers, malefic, susținînd un regim criminal şi mințind deliberat. Mai toate produsele acelei literaturi nu rezistă, dar ele mai au potențial toxic pentru că au în fibra lor acea istorie. Dar asta e pură subiectivitate. Nu putem crede că cineva se va apuca să construiască socialismul la sate peste 100 de ani doar pentru că îi place la nebunie “Mitrea Cocor”. Mințile cititorilor o pot lua razna şi îşi pot imagina că o carte este temeiul înfăptuirii Răului, dar asta nu înseamnă că acea carte chiar face răul. O carte în care se cere exterminarea a milioane de oameni pe nu ştiu ce motiv e doar o nebunie, un delir macabru, o patologie gravă - ceva ce poate fi, la limită, sancționat administrativ. Dar criminalii sînt cei care fac lagărele, şi nu cartea. Aşa era, pînă de curînd. Acum, nu mai e aşa. Pe vremea studenției mele, Codul penal pedepsea diferit pe autorul unei infracțiuni (pedeapsă mai mare) şi pe cel care a instigat la infracțiune (pedeapsă mai mică). Actualul Cod Penal spune că amîndoi pot primi aceeaşi pedeapsă (fireşte, judecătorul apreciază şi decide în fiecare caz, dar legea pedepseşte exact în aceleaşi limite pe instigator şi pe autor). Judecata morală s-a impus, în cele din urmă, în plan penal. În spațiul moralei, „autorii morali”, în limbaj penal “instigatorii”, sînt adesea socotiți mai vinovați decît „autorii materiali”, cei care făptuiesc. În final, cum zic, şi Codul Penal s-a dat după judecata morală.

Ce vreau să spun este că răul nu sălăsluieşte în cărți, ci în mințile cititorilor. În fond, lectura este cel mai intim act uman cu putință. În lectură, omul este 100% el însuşi, mai adevărat decît pe canapeaua celui mai destoinic psihanalist. În lectură, orice constrîngere exterioară se suspendă şi în spațiul nelimitat, deschis prin deschiderea cărții, subiectivitatea domneşte absolut, necenzurată şi capricioasă. Cititorii fac cărțile periculoase şi nu autorii.

Ne puteți urmări și pe Google News

Stînga americană de azi, de pildă, e oripilată de cărțile lui Leo Strauss. Întoarcerea sa spre antichitatea greacă, elitismul, influențele tomiste, preocuparea sa pentru etică în sens clasic şi pentru cetate în sens platonic repugnă relativiştilor moderni de la stînga, egalitarienilor, ateilor, dubitativilor postmoderni. Socotit mentorul întregii generații neoconservatoare, Strauss trece în multe medii drept un autor nociv. La limită, nici o carte nu poate scăpa de acest pericol. Nici chiar cărțile sfinte. Coranul citit de ISIS este o carte periculoasă, la fel precum a fost Biblia citită de acei americani care au minat acele clinici de ginecologie în care se practica avortul. Dar nici Coranul, nici Biblia nu înseamnă nimic, absolut nimic fără credința celor care le citesc. Cărțile influențează masiv doar pe cei care le cred - altfel, sînt inofensive ca apa. Pe de altă parte, credința generoasă, credința iubirii, nu transformă nici o carte în bombă, chiar dacă e manual de terorism. Numai credința cititorului smintit, plin de ură, face cărțile periculoase.

P.S. Despre cazul Don Quijote discutăm în curînd.